STEAGUL ROMÂNESC PE REDUTA CLUJEANĂ
Sfidând anarhia și ordinul de loialitate ungar, avocatul Amos Frâncu a fondat Senatul Național Român și a arborat public Tricolorul, transformând Clujul într-o fortăreață a autodeterminării
Toamna anului 1918 aducea în Transilvania primele semne ale păcii. Dar ce fel de pace? Sfârșitului războiului nu aducea liniștea întoarcerii acasă ci mai degrabă aducea noi și noi îngrijorări. Conflictul mondial izbucnise într-o zi senină de vară și în plină exuberanță și se termina într-o atmosferă de ceață apăsătoare și rece de toamnă aproape depresivă. Lumea nu rămăsese la fel, tranșeele, moartea cea omniprezentă de pe câmpurile de luptă, trezise în oameni nu numai mult clamata și propagandistica camaraderie, nu numai empatia față de aproapele tău sau credința ci mai ales demonii iscați din hazardul luptelor cu inamicul, foamea, maladiile trupești și mintale, frigul, ori întunericul funest întrerupt de plesnitura obuzelor. Moartea se banalizase, galoanele sclipitoare ale autorității erau smulse de vulgul devenit revoluționar de conjunctură, dar a căror energii erau alimentate de incertitudine și boală ce veneau aduse de vântul degradării care bătea dinspre așa numitele câmpuri ale onoarei. Onoarea însă fusese ucisă de primul șrapnel, de prima canonadă a morții din vara fatidică din 1914.
În Cluj, neliniștea, nemulțumirea și spectrul sărăciei, în contextul demantelării societății, al disoluției unui stat ce levitase parcă de câteva decenii pe ritmurile valsurilor imperiale vieneze; se întindeau ca o molimă, contaminând lumea ca o gripă ivită din neant. Orașul se dezvoltase, se modernizase mult în ultimele decenii. Copiase sau adaptase câte ceva din farmecul celor două capitale dunărene iar acum locuitorii observau cu resemnare tristă semnele decăderii în vremea rece, în negura de nepătruns ce o aduceau apele Someșului, în gripa spaniolă care ucidea fără milă tineri și copii, în pereții scorojiți ai clădirilor.
În luna octombrie 1918, poșta, transporturile și comunicațiile de orice fel funcționau anevoie în Cluj ca peste tot în Ardeal. Rechiziționarea locomotivelor, dezertările din armată, atmosfera încordată din societatea care aluneca pe panta anarhiei sau a revoluției, făceau dintr-o banală călătorie cu trenul sau chiar o simplă prezență pe peronul unei gări o adevărată aventură cu un deznodământ fatal. Bolile potențate de mizerie, subnutriție ori de aglomerările umane din cazărmi sau tranșee, transportau singure moartea în spatele frontului fierbinte.
Elita românească ardeleană și așa o pătură destul de subțire era risipită pe tot cuprinsul împărăției muribunde. Principiile wilsoniene legate de autodeterminarea popoarelor nășteau, noi reverii, noi speranțe de creare a unor state naționale. Românii, maghiari și germanii din Transilvania își creau fiecare în parte propriile strategii, propriile principii care să se armonizeze cu cele enunțate de președintele țării făgăduinței. Construcțiile statale de după dizolvarea monarhiei trebuiau să înceapă, dar dreptul unor națiuni se lovea de dreptul altora. De aici noi surse de conflict aparent iremediabil, noi baze pentru ideologii, noi pretexte pentru a distruge, a linșa, a ucide.
Clujul-un vulcan gata să erupă
În timp ce în Budapesta István Tisza era asasinat în numele unei revoluții, la Cluj chiar dacă nu puteam vorbi de o adevărată revoluție tulburările erau evidente. După cum povestea două decenii mai târziu în ziarul Curentul părintele greco catolic Elie Dăianu, vitrinele magazinelor de pe actualul bulevard Ferdinand și din Piața Mihai Viteazu fuseseră sparte iar orașul era un vulcan gata să erupă.
Diriguitorii orașului considerau că un prim pas în coagularea unei forme de autoritate era acțiunea de depunere a jurământului față de Ungaria. Ofițerii români din armata austro-ungară, erau constrânși sub o formă sau alta să depună jurământ pe regimul și steagul Ungariei independente după abdicarea regelui-împărat în noiembrie 1918. O parte semnificativă a ofițerilor, în special cei cu grade mai mici și soldați de la cazarma de pe Cetățuie erau de naționalitate română. Cum soarta lumii postbelice era mai încețoșată decât vremea clujeană, dilema lor era de înțeles. Două curente existau în rândul intelectualității românești din Cluj, una de expectativă, de depunere a jurământului promovată de avocatul Aurel Isac și una intransigentă, de refuz al jurământului (cum se putea altfel) a avocatului și bancherului român Amos Frâncu. Elie Dăianu, un apropiat a lui Frâncu, arăta că avocatul “susținea sus și tare, că în momentul de față ofițerul român nu mai are să jure credință nimănui, decât națiunei române, care are dreptul suveran de a se constitui în autoritate de sine stătătoare.” Ne putem imagina patosul ce îl punea în fiecare argumentație memorandistul pe care îl vedem în puținele fotografii rămase având o postură mândră, aproape trufașă. Însoțit de câțiva ofițeri de naționalitate română s-a prezentat la comandantul militar din Cluj declarând dreptul de autodeterminare a națiunii române și prin urmare militarii românii nu trebuiau să depună nici un jurământ altei autorități decât a celei constituite de poporul român din Ardeal. Congresul național care urma să aibă loc în curând trebuia să decidă asupra destinelor viitoare ale românilor din Monarhie. Deși Frâncu și-a folosit întreaga capacitatea de argumentație a reușit să obțină doar o promisiune din partea generalului de a discuta problema jurământului cu superiorii săi.
Trebuia ca între timp să fie creat un organism de reprezentare a românilor cu delegați, organisme administrative, o conducere și chiar un simbol, un drapel fie ele și provizorii. Așa a luat naștere Senatul Național Român, organism realizat în mare parte prin aportul financiar al institutului de credit Economul și a celuilalt institut de credit românesc din Cluj Vatra. În așa numitul comitet executor erau prezenți printre alții: Amos Frâncu, Emil Hațieganu, Valentin Poruțiu, Laurean Gherman, Iulian Pop, Emil Dandea.
Un stindard pentru Senat
Senatul avea nevoie de un stindard. Întrunit la căminul muncitorimii de la Palatul Jósika din Cluj, au aflat că protopopul Dăianu în “mica biserică a lui Bob din apropiere, printre alte vechi icoane și praporii păstrează un stindard național învăluit greu în pânză cernită, care cine știe de când stă acolo ascuns într-un colț din tinda bisericei”. Mai departe îi dau cuvântul preotului și omului de cultură clujean:
“L-am scos din teaca de mucava în care fusese pus, ca o sabie glorioasă scoasă din uz, și l-am desfășurat în toată lărgimea cutelor sale. Era cam vechiu, cam spălăcit în culorile sale, dar în bătaia razelor de soare, ce străbăteau prin ceața alburie, cele trei culori, roșu-galben-albastru, pare că înviau în undele proaspete și un fior de mândrie scălda inimile românești. Tinerimea s-a pus în șir de marș, doi câte doi, și un tânăr medicinist și suleget, ca și steagul ce-l luase în mână, s-a pus în fruntea mândrei cete și s-a pornit prin curtea școlii primare — unica școală românească în Clujul de atunci — a ieșit în strada Iorga (atunci Jókai, n.n. actualmente strada Napoca) și a parcurs frumos, demn, în pas marțial, strada, a cârmit în fața hotelului New-York spre stânga, în piață, și alăturea de statuia regelui român Mathias, a intrat în casa Jósika, și a apărut în sala căminului muncitoresc. A fost prima desfășurare a steagului național în Cluj, primul pas spre autodeterminare.
Pe stradă lumea se uita, uimită poate, dar respectuoasă. Nici un glas, nici un gest dușmănos nu s-a produs. Se vede că simțea, că în anarhia ce se declarase, stindardul acesta înseamnă o grupare, o organizare a ordinei publice. Românii erau mândri. Și mândria a atins culmile când Frâncu a comandat stentoric:
— Onor steagului!
Steagul a fost desfășurat deplin și întins, cât admitea tavanul de sus, și înainte, și lumea în tăcere l-a salutat până a izbucnit în urale entuziaste”.
Se pare că acei tineri de pe străzile Clujului din toamna rece au văzut soarele printre vălătucii de ceață aduși de Someșul Mic care avea să strălucească pentru români. Dar mai erau multe, atât de multe de îndurat.
Amos Frâncu a rostit atunci un discurs, care nu a rămas înregistrat sau consemnat, fapt determinat de spontaneitatea demersului. Eroul acelor zile e plecat de multă vreme pe tărâmul iertării. Memorandistul din tinerețe trecuse peste acuzele ce i-au fost aduse chiar de către românii lui, care îl doriseră osândit pentru curajul sau impetuozitatea sa. După multe patimi, de la momentul descris de Elie Dăianu, când steagul românesc a fost arborat la institutul Economul, la mai bine de o lună jumătate în Cluj, în 24 decembrie 1914 intra armata română în fruntea căreia erau generalii Neculce și Gherescu. Amos Frâncu își trăia clipa de glorie a sa și a neamului său dar la câțiva ani s-a retras încet către mormântul său în Munții Apuseni, acolo de unde s-a încoronat drept Crai al Munților eroul pe care l-a divinizat, Avram Iancu.
Septimiu MOGA
Articolul Primul Drapel tricolor arborat public la Cluj. Cum a strălucit soarele autodeterminării peste Someșul Rece apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
