În urmă cu 52 de ani, cu două săptămâni înaintea Jocurilor Olimpice de la München, România își făcea debutul la sporturile pentru persoane cu dizabilități, prin participarea la Jocurile Mondiale Paralimpice, care au avut loc între 2 și 11 august la Heidelberg în 1972, cu un singur participant, la proba de tenis de masă este vorba de studentul clujean de la Facultatea de Farmacie din Cluj-Napoca, Alexander Peev. Cu toate că i s-a făcut o mare injustețe, contestația delegației SUA blocându-i drumul spre medalia de aur, singurul reprezentant al României, Alexander Peev, a reușit să ajungă în sferturile de finală. El a atras atenția asupra nedreptății la care a fost supus și ca urmare anii următori regulamentul sportiv pentru tenisul de masă privind persoanele cu handicap a fost modificat în mod just. După trei ani de la Olimpiada Paralimpică de la Heidelberg, respectiv, în anul 1975, la Jocurile Mondiale de la Saint Etienne, jucătorul de tenis de masă Alexander Peev a demonstrat că este un sportiv valoros obținând două medalii de argint la simplu și dublu mixt.
Născut în 1950, în Cluj, în perioada când nu exista în România vaccinul contra poliomielitei, la vârsta de șase luni Alexander Peev am fost victima acelui virus nemilos și doar șansa a făcut să supraviețuiască, fiind introdus în acel mecanism denumit „plămânul de oțel” care l-a ajutat să respire timp de aproximativ patru luni de zile, povestește clujeanul Alexander Peev. Diagnosticul a fost clar, paraplegie, adică paralizia membrelor inferioare. Deplasarea o făcea cu ajutorul unui triciclu, dar în loc să pedaleze, se împingea cu piciorul stâng, ca pe o trotinetă. „Recuperare naturală, greșită, fără supraveghere de specialitate. Eram de fapt un balast pentru familie, spune Alexander Peev.
Profesorul Mureșan, catalizatorul întregii sale activități sportive
De la șapte ani a practicat șahul, ajungând atât de bun încât a bătut campionul României la șah prin corespondență, Mircea Breazu. Simțea însă că trebuie să facă un sport ce presupune mișcare fizică, extrem de necesar handicapului său, iar acest lucru i-a fost insuflat deja din primele clase primare de profesorii de educație fizică, Spătaru și renumitul Mureșan. Acesta din urmă l-a influențat enorm. „Mureșan în vârstă acum de 93 de ani, absolvent de IEFS București, era boxer talentat și antrenor al echipei de baschet al CSS ( clubul sportiv școlar). Mureșan a fost catalizatorul întregii mele activități sportive. Când unii elevi își procurau adeverințe medicale pentru a fi scutiți de orele de sport, Mureșan efectiv mă brutaliza, mă punea să fac de toate. Din acel triciclu, pe care eu îl transformam, îl adaptam, pe măsură ce creșteam, aruncam cu bila, sulița, făceam flotări, tracțiuni, eram pivotul la handbal și desigur că jucam și baschet ( nemulțumindu-i pe colegii de joc, că-i faultam cu triciclu). Am ajuns să joc și în echipa de polo pe apă a Politehnicii Cluj, chiar făcând și o deplasare la un campionat național pe echipe, care s-a desfășurat la Ștrandul Tineretului din București”, spune clujeanul.
Din banii de corn și-a cumpărat o masă de ping-pong
Însă marea sa dragoste era ping-pongul, atât de mare încât din banii de corn ce-i primea de acasă, a strâns timp de doi ani 800 de lei cu care și-a cumpărat o masă nouă, produsă de fabrica din Reghin. Așa a început să încingă meciuri, în gangul din blocul unde locuia de pe strada Horea. „Băteam mingea așa cum alții băteau mingile de fotbal pe maidan. Rând pe rând au început să vină jucători tot mai buni de pe strada Horea”.
De asemenea, la Liceul nr. 10, unde făcea sport și învăța, erau și cei mai buni jucători din România. Alexander Peev îi amintește pe Șerban Doboși (multiplu campion național), pe Carmen Crișan (cea care la Olimpiada de la Tokio s-a clasat pe locul 8 când Maria Alexandru s-a clasat pe locul 5) și pe copilul minune al tenisului de masă, un talent extraordinar, Gheorghe Bozga. „Toți erau la CSM Cluj, echipă care a câștigat de cinci ori titlul de campioană europeană. Sub îndrumarea emeritului antrenor Farcaș Paneth. Jucam pe zi ce trecea tot mai bine.”
Profitând de faptul că era vecin de bloc cu Moraru Vasile, vicepreședintele de la CSM Cluj, Alexander Peev a apelat la el ca să vorbească cu Paneth, ce-l care conducea antrenamentele de la sala de sport de la Clujeana, să se antreneze acolo. Însă jucătorul de tenis Paneth la vederea tânărului pe triciclu motocicletă, un CZ de 175 cc cu care se deplasa peste tot, i-a spus că doar dacă îl bate va juca la echipa mare. Ceea ce a fost imposibil, vrând astfel să scape de prezența tânărului cu handicap. Astfel, tânărul Peev a ajuns să se antreneze la echipa a 2-a, condusă de prof. Bledea, pe strada Moților.
Profesorul evreu de matematică l-a pus în legătură cu forurile internaționale
Mai târziu, profesorul evreu meditator la matematică la bacalaureat al lui Alexander Peev, Kuki Weiniger, plecat în Israel, l-a pus pe tânăr în legătură cu profesorul Ludwig Guttmann, fondatorul mișcării sportive pentru persoane cu dizabilități ( din Aylesburry, Marea Britanie). Astfel, tânărul clujean a început să corespondez cu forurile internaționale, manifestându-și dorința să concureze la tenis de masă. Logica sa de șahist era simplă, dacă dintr-un triciclu, reușea să măture de la masă majoritatea jucătorilor, la care se adăugau victoriile înregistrate auspra unor jucători de renume din România, printre care cel mai renumit fiind campionul european Dorin Giurgiucă, atunci se gândea că la meciuri cu jucători care jucau și ei în cărucioare ar trebui să câștige.
Din păcate, în anii 70-71, fiind deja student la Farmacie, Alexander Peev nu a reușit să obțină pașaportul pentru plecarea la competițiile din Marea Britanie și era foarte necăjit știind că în august 1972 va fi Olimpiada de la Heidelberg, Germania. Erau anii 70 iar ieșirile din țară se aprobau foarte greu. Antrenorul de șah dr. Malcoci a promis că rezolvă la Miliție problema pașaportului în schimbul invitației lui la Olimpiadă. Ca atare tânărul Alexander Peev a obținut trei invitații pentru el, Malcovici și arbitrul de tenis de masă, profesorul de matematică Munteanu de la Liceul Emil Racoviță, în speranța ca aceștia îl vor duce cu mașina personală la Heidelberg.
Tânărul clujean nu știa foarte multe despre regulamentul sporturilor de la Olimpiadă pentru persoane cu handicap. Din regulamentul ce-l primisem de la Comitetul Olimpic din Marea Britanie, a înțeles o regulă cum că nu ai voie să atingi cu piciorul podeaua. Ceea ce el făcea cu piciorul stâng, pe triciclu său. Însă împingându-se de colo-colo, reușeam să și-a refăcut strategia, construidu-și un suport (ca la echitație) în care își fixa piciorul stâng. Din păcate, piciorul drept era ca și inexistent, nefuncționând deloc, fiind inert.
Mai târziu, în urma multor operații chirugicale ortopedice, extrem de chinuitoare, Alexander Peev a reușit să poată să meargă cu ajutorul unei orteze pentru piciorul drept și a unui baston. În respectiva stare a reușit să termine Facultatea de Farmacie și să intre în câmpul muncii.
Antrenat pentru Olimpiadă de Ghiță Bozga
Revenind la pregătirea pentru Olimpiada din Germania, aceasta a început înainte cu două luni. Studentul Alexander Peev s-a antrenat intensiv cu Ghiță Bozga primind un sprijin imens din partea decanului Facultății de Farmacie, profesorul Ioan Simiti, membru corespondent al Academiei Române, care era ca un al doilea tată pentru Peev. Pașapoartele au fost acordate, vizele de Germania la fel, însă doar cu transportul au fost probleme. Cei doi domni însoțitori, Malcoci și Munteanu, ai singurului participant al României la jocurile paralimpice de la Olimpiada din Germania l-au lăsat pe dinafară. Ei au mers cu mașina și au preluat doar triciclu. Familia sportivului clujean i-a plătit biletul dus-întors și cu o escală făcută la München unde a vizitat-o pe mama unui bun prieten, Horst Petri, jucător de handbal la Universitatea Cluj, care l-a sprijinit cu bani, tânărul sportiv a ajuns în satul olimpic din Heidelberg. El a fost uimit de tot ce vedea prima dată în Occident. „Acesta era de fapt un mare centru de reabilitare pentru persoanele cu dizabilități – Rehabilitationszentrum Heidelberg- un complex imens , care pe timp de vară nu era locuit și unde cazarea și mesele au fost organizate la superlativ. Aveam o cameră single, cu interfon etc. Eram prima dată ieșit în Occident. Doar seara mi-am impus să vorbesc cu mine, nu mai încetam cu mirarea de tot ce văzusem peste zi”, mărturisește Peev.
Vizita de prezentare a sportivului român la Centru de primire de la Olimpiada pentru Paralimpici din 1972 a fost un prim șoc. Comisia de primire, când l-au văzut cu triciclu a fost la rândul ei uimită: „ – Dar ce faci ? Ai venit cu calul acesta la competiție ? Aici toți sportivi joacă în fotolii cu rotile! Dacă nu ai așa ceva, noi îți vom da un cărucior cu rotile. Și mi-au dat un cărucior.”, spune sportivul paralimpic.
Echipa României, adică sportivul paralimpic Alexander Peev, am fost dat în grija clubului sportiv din Heidelberg, care să se ocupe de el, respectiv clubului municipal de rugby al cărui antrenor era un fost jucător din naționala de rugby a României, Aurel Barbu.
Delegației SUA i-a blocat drumul spre medalia de aur
Cu toate că a primit acel cărucior pentru paralimpicul clujean a început calvarul. „Toată viața mea am jucat pe triciclu, cu mâna stângă pe ghidon, de care mă sprijineam zdravăn. Când m-am pus în acel cărucior cu rotile am făcut „comoție”…De la o înălțime de aproape 1,40 cum eram obișnuit să joc, m-am trezit că abia îmi trecea capul de tăblia mesei. Pe adversar îl vedeam prin fileu. Regulamentul spunea că ai voie să pui o pernă de maxim 10 cm pe cărucior, dar nu spunea absolut nimic de cât de înalt era voie să fie șezutul de la cărucior.”, rememoreză Peev.
Văzând disperarea tânărului sportiv antrenorul de rugby Aurel Barbu, român inventiv, a făcut rost de o lădiță din lemn. Pusă deasupra fotoliului, cu o pernă mică, îi permitea sportivului să ajungă din nou la vechea sa înălțime.
Ziua concursului a adus o neșansă uriașă, ceea ce a trăit ca sportiv Alexander Peev la Olimpiada pentru Paralimpici din 1972 a fost o situație similară cu ceea ce i s-a întâmplat la recentele Jocurile Olimpice de la Paris tinerei gimnaste Ana Maria Bărbosu. „Meciurile erau în regim eliminatoriu. Iar primul meu meci l-am avut cu jucătorul nr.2 al echipei americane. (Jucătorul nr.1 a luat și medalia de argint). L-am bătut 21-1 și 21-2. Cine știe ce este asta în tenis de masă, înțelege că este de fapt o demolare, nimicire. Toate echipele de filmare a televiziunilor au fost imediat pe mine, pe meci. Culmea, după meci, echipa SUA a înaintat contestație. Am fost invitat, alături de cei doi cu care eram la dezbateri. Argumentele mele erau lovite de un zid. Soarta mea era pecetluită. Echipa SUA avea peste 160 de sportivi, echipa României ,unul cu sapa și doi cu mapa. Mi s-a pus alternativa : descalificarea sau elimin lădița și se rejoacă meciul”, povestește sportivul Alexander Peev.
Campion al Germaniei de Nord 1982 Hamburg
Ajuns în sferturile de finală
Așa a fost aruncat clujeanul în vâltoarea Olimpiadei, țintuit într-un scaun cu rotile, de unde își vedeam adversarul doar prin fileu. A acceptat să joace deși îi era imposibil să câștige fără lădiță: „Și am început să lupt. Ca un leu rănit. L-am învins greu, 2-1. Pe următorul adversar din nou, tot 2-1. Și tot așa învingând jucători foarte bine cotaț până în sferturi de finală, când am jucat contra unui francez viclean, nu doar după nume, Triché. Eu toată viața mea de jucător de tenis de masă, am fost obișnuit să joc cu jucători ce dădeau mingi luni, puternice. El, francezul ,dădea tot felul de bucătării chinezești, pe laterale unde eu nu puteam să ajung. Era 1-1 și aveam 19-16 pentru mine. Și…am pierdut.”
Mama americanului, nr.1 de atunci, Michael Dempsey, ca și toți ceilalți, văzând valoarea mea sportivului clujean l-a rugat să joace cu fiul său pentru a-l pregăti pentru finala care se derula peste două zile oferindu-i 300 de dolari pentru acest serviciu. Alexander Peev a acceptat și l-a antrenat. În finala ce a jucat-o contra lui Barouch Hagai din Israel, Dempsey a pierdut-o.
După Olimpiada din Germania, sportivul Alexander Peev și-a exprimat nemulțumirea, faptul că a fost nedreptățit, în mai multe rânduri: „Probabil că superficial, cei ce vor citi aceste rânduri vor considera afirmația mea o aroganță, o laudă fără subiect. Dar, dacă nu ar fi existat acea contestație a americanilor și eu aș fi putut să joc ( nu pe triciclu meu) pe căruciorul cu lădița de înălțare, eu aș fi luat 150% medalia de aur. Era prea mare diferența de valoare între mine (în condițiile în care mă antrenasem ani de-a rândul) și ceilalți concurenți. În interviurile ce le-am dat atunci, mi-am manifestat total supărarea, argumentând din nou: În tenisul de masă normal, nu contează că un jucător are 2,10 metri iar adversarul doar 1,40 metri. Ori tocmai cu această lozincă se laudă sportul pentru persoane cu handicap, că se încearcă ca prin performanțele ce se obțin, să se apropie cât mai mult de sportul normal. Și ca exemplu se dă non stop rezultatele ce se obțin la probele de tir cu arcul. Ca atare nu mai doresc să particip la astfel de competiții, atâta timp cât nu se ține cont de explicațiile date”.
Dublu medaliat cu argint la jocurile Mondiale de la Saint Etienne
Ca urmare a scandalului iscat la Olimpiada din 1972, în primăvara lui 1975 clujeanul Alexander Peev a fost anunțat oficial că se schimbă regulamentul, că se dă voie la o pernă și mai mare, de 15 cm, cu condiția să se poată îndoi (adică să nu mai vină cineva cu o lădiță) fără să se facă vreo remarcă la înălțimea sezutului căruciorului. Atunci Alexander Peev care a înființase primul club sportiv pentru persoane cu handicap, denumit „Zefirul” a primit invitația de a participa la Jocurile Mondiale de la Saint Etienne din 1975. Clujeanul Alexander Peev conducea prima delegație a României compusă din patru sportivii cu handicap.
Participarea echipei României a fost frumos descrisă într-un articol publicat de reportera sportivă, Nușa Demian, în Almanahul sportul pe anul 1976. Însă sportivul clujean atrage atenția că nicăieri, în analele Comitetului Paralimpic Român, nu se menționează acest lucru. „Mai ales că unul din coechipieri, care a participat la probele de înot, a depășit chiar prin analogie, performanțele lui David Popovici, câștigând două medalii de aur la probele de 50 și 100 metri liber, învingând sportivi extrem de talentați din SUA și Israel, toți foști militari din forțele speciale, care au suferit accidentări în teatrele de luptă”, spune Peev.
A plâns când a auzit imnul pentru înotătorul Kovacs Zoltan
La Mondiale de la Saint Etienne din 1975, sportivul, care i-a rupt lui Alexander Peev valuri de lacrimi auzind imnul României, era Kovacs Zoltan. Pe atunci era profesor de fizică la liceul din Ileanda, Sălaj. Alexander Peev l-a convins cu greu să se antreneze și să participe la Jocurile Mondiale: „Dar cum să vin, eu de 10 ani nu am mai înotat? (colegii mei de la polo mi l-au recomandat ca fiind un înotător excepțional). Însă l-am convins. A venit în fiecare weekend de la Ileanda la Cluj. Și timp de trei sâmbete șitrei duminici s-a antrenat cu mine la ștrandul de la Clujana. Și a luat două medalii de aur !!!La cele mai de valoare probe, probele Rege!” De asemenea, la Jocuri Mondiale de la Saint Etienne Alexander Peev a luat două medalii de argint (simplu și dublu mixt cu o jucătoare foarte bună din Ungaria).
Nu trunchiați istoria sportului persoanelor cu handicap!
Istoria mișcării sportive a persoanelor cu handicap din România nu ar trebui trunchiată, consideră Peev: „Comitetul Paralimpic Român nu este interesat de aceste medalii? De ce? Pentru că este condus de peste 25 de ani de Sally Wood Lamont, din Scoția, care a venit cu idei foarte bune la noi în țară. Dar care am observat că nu dorește să se știe, că și din perioada de dinainte de Revoluție a existat o mișcare sportivă a persoanelor cu handicap. Timidă, dar a existat. Și istoria nu trebuie trunchiată, neglijată. La acele Jocuri Mondiale de la Saint Etienne eu am luat două medalii de argint ( simplu și dublu mixt cu o jucătoare foarte bună din Ungaria)”.
Sportivul Alexander Peev cere Comitetului Comitetului Paralimpic Român să corecteze anumite informații care-l vizează și în care îi apare înclusiv numele scris greșit: „Am cerut pe mail, Comitetului Paralimpic Român să corecteze un link, copiat greșit din alte publicații neverificate, din care reiese că într-adevăr prima participare a fost a lui Alexander Peer ( scris greșit ) la Heidelberg în 1972, care a pierdut primul meci deja. Voi reveni chiar pe cale juridică, pentru a-i obliga să modifice ceea ce apare pe site-ul lor, dacă este ceva ce m-ar privi și pe mine”.
În anii 70, tânărul Alexander Peev nu era foarte diplomat. Când șeful sportului pe județul Cluj l-a rugat să-i fac rost și lui de invitație la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976 pentru a participa alături de delegația română, tânărul clujean l-a refuzat, gândindu-se că acesta nu a făcut nimic pentru sportul persoanelor cu handicap. Iar răzbunarea oficialului nu s-a lăsat așteptată: „A vorbit cu generalul Marin Dragnea, președintele sportului pe țară (CNEFS), iar acesta a refuzat să ne dea pașapoartele de serviciu ca să ne putem deplasa în Canada. Toate aripile mi s-au tăiat.”
În aceste condiții, Alexander Peev cu prilejul unui drum turistic în Germania, în decembrie 1977, a rămas acolo: „Eram așteptat de multe echipe din Germania, să joc pentru ei. Acolo am jucat pentru o echipă din Germania și în 1982 am luat locul 1, la Campionatele Germaniei de Nord”. În Germania a fost nevoit să intre în câmpul muncii și să aloce tot mai puțin timp antrenamentelor, ajungând să se antreneze doar o dată pe săptămână comparativ cu alți colegii care băteau mingea patru ore zilnic permițându-și benefiicind de o pensie bună.
În prezent, Alexander Peev locuiește la Cluj-Napoca și urmărește cu interes activitatea sportivă din județ și din țară.
articol realizat de Tia SÎRCA
