National Security Journal
Războaiele purtate de lideri autoritari, precum Assad sau Putin, sunt motivate de supraviețuirea lor personală, nu de interesele naționale. Assad a ales să continue lupta pentru a evita înfrângerea și răzbunarea, iar Putin vede orice pace fără „victorie” ca o amenințare directă la adresa puterii și vieții lui. Războiul din Ucraina nu se va încheia fără o presiune externă majoră, în special din partea SUA și a NATO, concluzionează Albert Wolf.
Rusia nu este mai aproape de a pune capăt luptelor din Ucraina. Costurile acestui război, în termeni de vieți omenești, resurse și stabilitate, sunt uriașe. Un acord ar fi trebuit să fie încheiat de mult.
Din 2022, Rusia nu a reușit să își atingă obiectivul principal de a distruge națiunea ucraineană. A suferit înfrângeri jenante pe uscat, pe mare și în aer.
Vladimir Putin și generalii săi au purtat, în ultimii trei ani, un echivalent multidomeniu al bătăliei de la Verdun, fără un sfârșit la orizont.
Atunci când combatanții ajung într-o situație care relevă adevăratul echilibru de putere, se așteaptă să își reducă pierderile și să negocieze un acord.
Cu toate acestea, războiul din Ucraina continuă să se prelungească din cauza soartei personale a liderului aflat la putere. Pentru Putin, pacea reprezintă o amenințare mai mare la adresa supraviețuirii sale decât continuarea războiului.
Relatările tradiționale despre cum se termină războaiele tratează adesea statele ca pe actori monolitici, trecând cu vederea dinamica complexă a politicii interne și riscurile personale cu care se confruntă liderii.
Însă, atunci când un lider poartă un război pierdut sau prelungit, el calculează nu doar probabilitatea de a pierde puterea, ci și ce se va întâmpla cu el după ce o va pierde.
Când liderii se confruntă cu perspectiva închisorii, a exilului sau a execuției, este probabil ca ei să „arunce zarurile” pe câmpul de luptă, sperând într-o schimbare de noroc, mai degrabă decât să accepte o înfrângere care le-ar pecetlui soarta.
De-a lungul istoriei, soarta potențială a liderilor după ce părăsesc puterea a fost o variabilă esențială în încheierea războaielor.
Germania în Primul Război Mondial
Generalii Erich Ludendorff și Paul von Hindenburg, conducătorii de facto ai Germaniei, au continuat să escaladeze conflictul, în ciuda rapoartelor negative de pe front.
Deși războiul ajunsese la un impas pe Frontul de Vest, ei au refuzat soluții diplomatice.
În schimb, au intensificat conflictul, lansând războiul submarin total împotriva britanicilor. După ce Statele Unite au intrat în război, Germania a lansat dezastruoasa ofensivă de primăvară din 1918.
Deciziile generalilor nu s-au bazat pe o evaluare lucidă a interesului național al Germaniei, ci pe o teamă profundă pentru propriul viitor personal. O înfrângere i-ar fi putut expune la procese, exil – chiar execuție. Pacea, în orice alt termen decât cei proprii, era considerată catastrofală.
Rusia în Primul Război Mondial
Deciziile țarului Nicolae al II-lea în timpul Primului Război Mondial oferă un exemplu deosebit de tragic. Teama lui de o prăbușire politică internă și de o revoluție a fost un factor principal al politicilor sale de război. Până în 1915, armata și economia Rusiei se prăbușeau sub povara războiului.
Cererile pentru pace, chiar din interiorul propriului guvern, se înmulțeau. Dar Nicolae al II-lea a refuzat să negocieze și chiar a preluat personal comanda armatei la front. Pentru el, acceptarea unei păci care presupunea cedarea de teritorii ar fi fost percepută ca un semn de slăbiciune și o lovitură uriașă la prestigiul monarhiei.
Se temea că acest lucru i-ar fi încurajat dușmanii politici și ar fi accelerat o revoluție. A calculat că singura sa cale de supraviețuire era să se prezinte ca un lider puternic și ferm, care va conduce Rusia spre victorie.
Nu se temea atât de mult de armata germană cât de revoluția care fierbea acasă.
Tragic, refuzul său de a căuta pacea a făcut exact ceea ce se temea: a contribuit direct la prăbușirea dinastiei Romanov și la execuția sa.
Războiul civil sirian
Conduita lui Bashar al-Assad în timpul războiului civil sirian oferă o paralelă mai contemporană. În primii ani ai conflictului, pe măsură ce grupurile rebele câștigau teren și regimul său părea pe punctul de a se prăbuși, Assad s-a confruntat cu o alegere clară: să negocieze o tranziție politică sau să mizeze pe o soluție militară brutală.
A ales a doua variantă. Ca lider autocrat care condusese un regim represiv și violent, știa că adversarii săi nu îi vor arăta milă. A primit cu brațele deschise intervenția Iranului și Rusiei. Decizia de a continua lupta a funcționat până când ofensiva Israelului împotriva Hezbollah, la sfârșitul toamnei 2024, a slăbit considerabil gruparea teroristă.
Aceasta a deschis o fereastră de oportunitate pentru o coaliție rebelă condusă de Hayat Tahrir al-Sham să cucerească Damascul și l-a forțat pe Assad să fugă la Moscova.
Războiul personal al lui Putin
Pentru un lider ca Putin, încheierea războiului din Ucraina pe orice alt termen decât „victoria” l-ar expune unor repercusiuni politice interne semnificative.
Puterea sa este legată de o narațiune despre restaurarea măreției ruse; un acord de pace care ar presupune cedarea teritoriilor ocupate sau acceptarea unei Ucraine suverane, aliniate Occidentului, ar fi o înfrângere care i-ar putea declanșa înlăturarea de la putere, ducând posibil la închisoare, exil sau execuție.
Acest lucru se explică prin faptul că Putin poate fi înțeles ca un autocrat personalist care se confruntă cu două amenințări principale: o lovitură de stat din partea cercului său interior sau o revoltă populară. (Putin s-a confruntat și a reprimat o posibilă lovitură de stat din partea Grupului Wagner în vara lui 2023).
Capacitatea liderilor din astfel de sisteme de a se menține la putere depinde de gestionarea conflictelor din rețelele lor de elite și de popularitatea publică, care poate descuraja revoltele de masă. Pentru că liderii ca Putin părăsesc rareori puterea pașnic, ei sunt adesea răsturnați violent.
În ciuda performanțelor de pe câmpul de luptă, obiectivele maximaliste ale Rusiei în războiul împotriva Ucrainei reflectă aceste mize uriașe.
Cum se poate încheia războiul din Ucraina?
Războiul din Ucraina, determinat de supraviețuirea personală a lui Putin, nu se va termina fără o presiune externă semnificativă. Statele Unite dețin pârghiile necesare pentru a modifica calculele strategice ale Moscovei.
Astfel, pentru a contracara războiul agresiv, ales de Putin în Ucraina, administrația Trump trebuie să își ducă până la capăt schimbarea de poziție privind capacitatea Ucrainei de a câștiga războiul și să își mărească sprijinul militar și economic pentru Kiev, precum și să intensifice schimbul de informații cu aliații NATO, pentru a crește costul agresiunii continue a Rusiei.
Acest lucru va face ca un impas să devină imposibil de susținut pentru Kremlin. În absența unor acțiuni decisive, sumbrul statu quo va persista.
HINT
Relatările tradiționale despre cum se termină războaiele tratează adesea statele ca pe actori monolitici, trecând cu vederea dinamica complexă a politicii interne și riscurile personale cu care se confruntă liderii.
HINT
Putin poate fi înțeles ca un autocrat personalist care se confruntă cu două amenințări principale: o lovitură de stat din partea cercului său interior sau o revoltă populară.
Autor
Dr. Albert B. Wolf este cercetător global la Universitatea Habib. A oferit consultanță pentru trei campanii prezidențiale din Statele Unite pe tema politicii externe americane în Orientul Mijlociu. Lucrările sale au apărut în Barron’s, Foreign Policy, The Hill, Kyiv Post, Roll Call, The Washington Post și în alte publicații. De asemenea, a publicat în reviste academice precum Comparative Strategy, International Security, Middle East Policy, Polity și Survival. A oferit analize și comentarii pentru Al Jazeera, BBC Radio, CNBC și I24.
Articolul Războaiele personale: De ce supraviețuirea politică a lui Putin împiedică pacea apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
