June 20, 2024

Deși o repetăm în fiecare an, perioada Postului Mare de fiecare dată are lumini noi, înțelesuri noi. Structura rugăciunilor, structura liturgică a zilelor este diferită decât în restul anului și înțelegem că toată această perioadă este menită să ne reorienteze pe calea cea bună, să ne reorienteze înspre Dumnezeu.

După căderea în păcatul strămoșesc, Dumnezeu spune primilor oameni, Adam și Eva, că își vor mânca pâinea în sudoarea frunții, muncind din greu, suferind. Există încontinuu, după aceea, o tensiune a omului care încearcă să regăsească calea înspre Dumnezeu. Și-i revedem pe oameni pelerini pe acest pământ, într-un continuu pelerinaj. Așa este Avraam, pe care Dumnezeu îl cheamă să iasă din pământul lui, din țara lui, din neamul lui și să plece. Vechiul Testament este un pelerinaj continuu. Există momentele dificile, extrem de pline de suferință, ale exilului. Atunci când Dumnezeu, prin Moise, scoate poporul evreu din Egipt, poporul se confruntă la un moment dat cu lipsa mâncării. Și poporul îi spune lui Moise, și, indirect, lui Dumnezeu: «De ce ne-ai scos de acolo? E adevărat că nu aveam libertate, e adevărat că eram robi, dar puteam mânca pe săturate». Atunci apare prezența providențială a lui Dumnezeu prin mana pe care poporul o primește în fiecare zi. Iar mana este o mâncare coborâtă din cer, dar care nu se poate păstra, fiindcă omul are nevoie să se lege, nu de mâncare, ci de Dumnezeu care dă mâncarea. Iar dacă mâncarea nu rezistă mai mult de o zi, aceasta înseamnă pentru poporul ales că trebuie în fiecare zi să-și exercite, să pună în act credința în Dumnezeu care dă mâncarea și care va continua să dea mâncare. Și apoi, pe parcursul Vechiului Testament un discurs al mâncării și al credinței în Dumnezeu continuă să revină.

Dacă privim la Noul Testament, atunci când Cristos își începe misiunea publică este ispitit de cel rău în deșert. Isus petrece 40 de zile în deșert și aceste 40 de zile – la fel ca cei 40 de ani pe care poporul îi petrece în deșert -, sunt imaginea simbolică a postului nostru. În cele 40 de zile cel rău vine în fața lui Isus și-i spune: «Dacă ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, transformă aceste pietre în pâine». Cel rău îi pune în față, de fapt, ispita dintotdeauna a poporului, aceea a unui Dumnezeu care „folosește la ceva”, care nu este căutat pentru El Însuși, ci fiindcă este folositor: dacă Isus transformă pietrele în pâine atunci este un Mesia «funcțional», adică: „vom avea tot timpul pâine”. Se observă, din nou, echilibrul fragil între mâncare (pâine) și încrederea în Dumnezeu. Dar Isus, «Adam cel nou», îl învinge pe cel rău, fiindcă nu transformă pietrele în pâine, ci își transformă propriul trup în pâine, într-o logică de jertfă și nu una de folosință. Isus îi răspunde celui rău cu acele cuvinte care trebuie să pătrundă și perioada postului nostru: «Nu doar cu pâine trăiește omul, ci cu orice cuvânt care vine de la Dumnezeu.»

Paginile Evangheliei sunt pline de exemple în care revine ideea pâinii, ideea vinului, ideea banchetului: e suficient să ne gândim la momentul în care Isus frânge și înmulțește pâinile, în care poporul este din nou pus în fața aceluiași binom: mâncare sau încredere. Isus le spune: «Adevărat vă spun că veniți după Mine, nu pentru Mine, ci fiindcă ați văzut înmulțirea pâinilor». Poporul din nou este tentat să-și caute un Dumnezeu, un Mesia care să fie «funcțional». Urmează apoi momentul final, când Isus, la Cina cea de taină, frânge pâinea și discursul Său este extrem de concret: «Acesta este Trupul meu». Iar în momentul Răstignirii vedem paradisul refăcut cu acest nou pom al vieții – Crucea – din care oamenii pot să mănânce de astă dată fiindcă prin el capătă adevărata viață.

Înțelegem că postul nostru este un post de la alimente, dar nu de dragul postului, nu ca scop în sine, nu ca un fel de «sală de sport» spirituală în care să ne dăm seama cât de mult am făcut, ci, în primul rând, atunci când renunțăm la pâine ne aducem aminte de condiția noastră de muritori. De aceea, postul nostru e unul simbolic, fiindcă dacă am posti cu adevărat de la pâine am muri. Dar noi postim și mâncăm mai puțin pentru a ne aduce aminte că suntem muritori, că viața noastră pe acest pământ, cea care depinde de acea pâine, este limitată la un timp anume. Renunțând la ceva din ceea ce mâncăm de obicei, reintrăm în același dublu standard: mâncare și credință. Nu mâncăm, pentru a ne aduce aminte că viața noastră depinde de Dumnezeu, și că, în momentul în care nu vom mai putea mânca hrana clasică de pe acest pământ, viața noastră va continua să existe, fiindcă este susținută de cuvântul lui Dumnezeu. Acesta să fie sensul postului nostru: să renunțăm la alimente pentru a ne apropia de Dumnezeu, pentru a face să crească în noi încrederea în Dumnezeu, pentru a reintra și mai mult în comuniune cu Dumnezeu, pentru a lăsa ca rugăciunea noastră să nu fie doar o formulă recitată, ci o comuniune vitală dintre noi și El, pentru a ne aduce aminte că noi depindem doar de Dumnezeu.

Vedem exemplul Episcopilor greco-catolici martiri care, acceptând mai bine detenția comunistă decât să-și lepede credința, au postit de la toate bogățiile, mărețiile și frumusețile acestei lumi pentru a spune împreună cu Episcopul Iuliu Hossu: «Credința noastră este viața noastră». Nu pâinea noastră este viața noastră, nu poziția noastră socială sau eclezială este viața noastră, nu bunăstarea noastră este viața noastră, ci credința noastră este viața noastră, singura care contează.

De multe ori este greu de ales între ce e bun și ce e rău. Și numai în măsura în care vom fi cu adevărat în comuniune cu Dumnezeu, în măsura în care rugăciunea noastră va fi un dialog real (așa cum vorbim între noi), dacă vom vorbi astfel cu Dumnezeu, cerându-I ajutorul în fiecare clipă, rugându-L să ne lumineze, numai în măsura aceasta vom reuși să biruim și noi ispitele lumii așa cum Isus le biruie. Noi suntem pe cale încontinuu fiindcă ne îndreptăm înspre Ierusalimul ceresc. Aceea e adevărata noastră «Țară făgăduită», acolo va fi banchetul împlinit pe care îl celebrăm la fiecare Sfântă Liturghie.

Suntem așadar chemați să ne naștem din nou după această perioadă specială, de trăire intensă, de rugăciune intensă, să renaștem ca fii îmbrăcați în haina pe care am primit-o la Botez, și, făcând astfel, să fim învredniciți de marea sărbătoare a Învierii Domnului.

Claudiu

Episcop de Cluj-Gherla

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *