„Jocurile copilăriei”
Încep cu scrisoarea (publicată și comentată pe ultima pagină), adresată redacției, respectiv lui Gabriel Chifu (dir. executiv), de doamna Carmen Focșa, poetă și colaboratoare a revistei. Tema și temerea exprimată în scrisoare este „școala, azi”, învățământul în România. Mai multă lume de la noi își pune speranța în rolul școlii de a corecta modul de gândire foarte răspândit în societate, potrivit căruia «înainte era mai bine». C.F. scrie: „Ca una care am fost, pe rând, elevă a acelor vremuri «fericite», apoi, profesoră, școala este instituția în care nu am deloc încredere din acest punct de vedere. Când eram noi elevi, știm că libertatea de exprimare nu exista, profesorii ne îndoctrinau, indiferent dacă o făceau din convingere sau obligați de împrejurări. Chiar și părinții, adesea, evitau să-și exprime alte opinii, în discordanță cu cele oficiale, de teamă că, în naivitatea lui, copilul i-ar putea deconspira. Azi, când oricine poate spune orice, fără niciun risc, cine-mi garantează mie că profesorul care predă istoria comunismului, nu-și va exprima, în fața clasei, opinii diferite față de ceea ce spune manualul – presupunând că a fost întocmit cu obiectivitate? Cine-mi garantează că profesorii – tineri sau mai puțin tineri – nu vor aduce în fața elevilor opiniile părinților și bunicilor lor, care, vezi doamne, au trăit bine în regimul pe care bunica mea îl definea pe scurt: «…te bate, dar nu te lasă să plângi»? […] Marea mea dezamăgire de după 1990 a fost constatarea că neașteptat de mulți, din toate păturile sociale, chiar au crezut și continuă să creadă în comunism, nu doar să simuleze, așa cum mi-am închipuit”. Răspunsul lui G.C. este aproape banal, scris ca după o „fișă a postului”. Ceea ce nu se deconspiră în toată această poveste este faptul că, astăzi, nu ar mai fi existat „picior” de nostalgic în toată România, dacă toți cei care au fost, care au ajuns la conducerea țării după 1990 ar fi lucrat/muncit/ostenit pentru România, pentru binele general, nu numai pentru interesele personale, individuale și ale clasei politice, indiferent de coloratura ei. Dacă privim cu atenție în urmă, dacă suntem atenți la cât de injust „lucrează” azi magistrații și juriștii români, inclusiv avocații, care, de fapt, decid soarta „cazurilor” cercetate numai prin amânări după amânări ale hotărârilor curților, cu anii, lasând întreaga țară la cheremul nedreptăților sociale și politice, în pofida dicteului unui regim democratic declarat, atunci nu am avea a ne mira de manifestarea miilor de nostalgici români. Fostul preș Johannis a afirmat în urmă cu un an și ceva, dar nimeni nu l-a luat în seamă, că „România este o țară falimentară”. A luat vreun guvernant, vreun ministru ori cineva în seamă „nebuna” afirmație? Astăzi putem constata că înafara Curții Constituționale, Justiția din România este falimentară, Poliția, Învățământul, Sportul, Sanătatea sunt falimentare! Economia și finanțele, nu mai vorbesc. Degeaba se străduiesc guvernații de azi să redreseze economia și finanța românești, nu vor reuși pentru ca nu vor fi lăsați de către „beneficiarii” și îmbuibății celor 35 de ani de guvernare de până în prezent… L-ați văzut în aprilie a.c. pe domn Ciolacu cum și-a pus coada pe spinare, fără nicio responsabilitate față de câte „găuri” a produs României, și a părăsit guvernul fluierând?… Ei! Știa precis că, după el, măgăreața va pica în curțile altora!…
În numărul 36-37/ 2025 al României literare atrag atenția mai multe materiale. În precedentul numărul au fost publicate, ca primă parte, răspunsurile la ancheta literară „Jocurile copilăriei”. Lansarea anchetei a stârnit un entuziasm cu adevărat ieșit din comun. Au fost publicate 40 de răspunsuri primite din partea scriitorilor, în aproape toate declarându-se copilaria „raiul pe pământ”. La fel sunt receptați „anii copilăriei” și în textele respondeților cuprinși în partea a doua a anchetei, 26 la număr. Marta Petreu își amintește de casa, ograda mare, ulița și mlaștina care apărea după o ploaie mare, în apropierea casei. Evocă prezența surorii, a fratelui, jocurile lor, prima lectură a unei cărți cumpărate de la cooperativa din sat, Faust. Așa se face că ei au citit și comentat după capul lor, Faust de Goethe. Adrian Popescu își aminteste de jocurile copilăriei care erau mult mai simple decât ale copiilor de azi: de-a v-ați ascunselea, bâza, telefonul fără fir, jocurile de-a războiul, iar fetele, șotronul. Dintre toți cei care evocă în anchetă „anii copilărieri”, niciunul nu amintește de eventuale neajunsuri sociale prin care cu siguranță au trecut mulți dintre părinți. În vremea aceea, părinții, responsabili de ei și de familiile lor, își ocroteau odraslele, îi scuteau de aflarea necazurilor prin care treceau, pe care le-au înfruntat, mulți dintre ei dispărând în gulagul românesc, regim mai criminal decât oricare altul din lume… Cică «înainte era mai bine»…
Răzvan Voncu percepe „schimbări de paradigmă” în orizontul istoriei, analizând volumul Istoria istoriografiei Țării Românești între secolele XIII-XVIII de Ovidiu Pecican, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2025. Începuturile scrisului istoric este legat de întemeierea statelor feudale. În estul Europei statele feudale s-au constituit mai târziu decât statele feudale din Vest, în condițiile tulburi ale crizei Imperiului Bizantin, ale apariției Regatului Ungariei și ale statelor feudale balcanice, Serbia și Bulgaria. Așa s-a întâmplat și cu întemeierea Țării Românești. Ovidiu Pecican, prin desfolieri de texte vechi și detalii readuce la zi „curentul principal al istoriografiei noastre pe bază de texte și documente”. Andrea H. Hedeș scrie despre volumul de nuvele Fecioara de fum de Constantin Cubleșan (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj, 2025), nuvele în care autorul crează lumi credibile, locuite de personaje memorabile.
Pe pagina de poezie este prezent poetul Ioan Pintea cu fragment din poemul Bet Haim.
Virgil RAȚIU
Articolul Scriitori clujeni în revista ROMÂNIA LITERARĂ nr 36-37, 2025 apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
