Liviu Stănescu este un călător atipic – un „haihuist”, cum îi place să se autodefinească, care nu bifează destinații, ci explorează stări, priveliști interioare și colțuri uitate de lume. A călătorit în peste 115 țări, a fost martor la cutremure, conflicte, revelații și tăceri, iar din aceste experiențe a născut nu doar fotografii, ci și povești – scrise nu din perspectiva turistului, ci a omului care se caută pe sine în ceilalți, în peisaj, în alteritate. Volumul său Am fost la capătul lumii – bestseller Humanitas – nu este o carte de călătorii în sensul clasic, ci o colecție de proze scurte, fragmente poetice și introspecții inspirate de locuri care nu sunt întotdeauna prezente cu numele, dar care trăiesc prin starea pe care o declanșează. Toate au fost scrise pe telefon, în timp real, în fața unei imagini care devenea declanșator de ficțiune. Iar acum, aceste lumi – reale și imaginare – prind formă și vizual, în expoziția omonimă găzduită de Casino – Centrul de Cultură Urbană Cluj Napoca, între 14 și 27 aprilie 2025.
Vernisajul expoziției și lansarea de carte vor avea loc marți, 15 aprilie, de la ora 18:00. În cele ce urmează, descoperim omul din spatele poveștilor, cu simplitatea și profunzimea unui rătăcitor care ne arată că, de fapt, Capătul Lumii nu există – dar e minunat că îl putem căuta.
Vă descrieți foarte plastic, spunând că sunteți „un simplu vagabond care adulmecă urmele adânc lăsate de Panait Istrati și Walt Whitman”. Ce anume din spiritul lui Whitman sau Istrati simțiți că v-a influențat cel mai mult? Și mai este vreun alt scriitor – român sau străin – în ale cărui urme simțiți că mergeți, conștient sau nu?
Cu siguranță vântul de libertate care i-a fluturat pletele lui Whitman și privirile lui Panait, același care i-a călăuzit pe potecile pline de colb sau prin strălucirea spiritului. Deși au viețuit în vremuri diferite și pe meleaguri atât de îndepărtate, amândoi au trăit și simțit esența libertății. Amândoi, deopotrivă, mi-au dat brânciul de care adolescența mea avea nevoie!
Multe dintre povestirile din carte nu sunt legate direct de locurile pe care le-ați vizitat, ci sunt întruchipări ale imaginației – proză scurtă, fantastică sau chiar suprarealistă. Cum se naște această alchimie între ceea ce vedeți și ceea ce imaginați? Ce declanșează mai întâi – cadrul exterior sau lumea interioară?
Așa este! Majoritatea povestirilor sunt rodul imaginației și sunt scrise în lungile ceasuri de nesomn ce m-au găsit pe vreun meridian aiurea. Dar toate, absolut toate, sunt inspirate de ceea ce ochiul meu a mângâiat cu privirea în zările acelei zile. Undeva, în sufletul poveștii, se regăsește sursa inspirației. Nu de puține ori stau la taifas la o margine de drum cu mine însumi, cu Dumnezeu sau chiar cu propria-mi neființă. De fiecare dată avem ce ne spune și împărtăși!
Spuneți că nu v-ați propus niciodată un final dinainte – ce înseamnă asta pentru cititor? Cum se simte această „călătorie fără busolă” în scris?
E da, aceasta este o întrebare încă nepusă de cineva înaintea dumneavoastră! Mă bucur că m-ați întrebat și vă răspund că nu știu a vă răspunde! Pot spune, în schimb, că nu scriu niciodată acasă, ci doar departe de ea. Iar când ideea îmi dă un ghiont și-mi spune: „Hai, așterne-mă!”, mă opresc din orice fac și îi fac pe plac. Doar că niciodată ideea nu mi se desconspiră în întregime; ea este la fel de sfioasă precum o adolescentă în fața primei iubiri, fapt pentru care sunt nevoit să improvizez, să inventez personaje și finaluri de poveste. Ceea ce mă copleșește este faptul că scriu extrem de repede, fără a mă încurca în narațiune și fără a ști de la început încotro se va duce povestea. Uneori trăiesc în credința că sunt unealta cuiva nepământean – altfel cum să-mi explic faptul că sunt incapabil să mă așez la un birou, în fața unui computer, și să mă apuc să scriu? Cu toate acestea, mă simt al naibii de bine cu mine însumi scriind pe unde dorul mă prinde și apoi mă cuprinde!
Textele dvs. nu sunt ghiduri, ci fragmente personale. Cum ați găsit echilibrul între jurnal de călătorie și literatură poetică sau eseistică?
În volumul „Am fost la capătul lumii”, apărut la Editura Humanitas, există un singur jurnal de călătorie, care se întinde pe durata unui capitol. Mi s-a părut interesant să țin un jurnal în călătoria făcută la Polul Sud, pentru că nu mulți semeni au reușit să ajungă la acest capăt de lume. Am vrut să împărtășesc trăirile mele cu cititorii, prietenii mei, pentru că tot ce trăiam și simțeam era atât de altfel. Cu toate acestea, nu m-am simțit în largul meu scriind acest jurnal, dar îmi pare foarte bine că l-am dus la bun sfârșit!
Mă regăsesc mai degrabă în abisul imaginației și sper ca acesta să rămână cu mine câte zile voi avea. Altfel, cum să-mi țin promisiunea de a scrie în continuare, făcută doamnei Ana Blandiana, care, după ce a citit cartea, mi-a spus: „Vă rog să nu vă opriți din scris!”. Sau ce ar gândi domnul Liiceanu, dacă nu mi-aș ține cuvântul, după ce mi-a zis: „Domnule Stănescu, sunteți neîncadrabil!”
Ați vizitat 115 țări și ați trecut prin experiențe extreme – de la cutremurul din Nepal de 8,1 grade la traversarea deșertului Atacama, de la boli tropicale la începuturi de război. În urma acestor experiențe, ce v-a învățat lumea despre oameni?
Un singur lucru – și acesta este cel mai uluitor dintre toate – iar numele ce-l poartă este OMENIA! În cele mai sărace și uitate locuri de pe Pământ am întâlnit tot mereu o mână întinsă, care îmi dăruia și nu îmi cerea. Întotdeauna un surâs a fost suficient ca să mă înțeleg cu un om aflat, poate, la marginea a ceea ce noi numim civilizație și pentru care hainele erau un accesoriu neimportant. Acest om mi-a deschis ușa colibei sale – în cazul în care avea vreuna – și a împărțit nimicul lui cu mine. Niciodată, dar niciodată nu mi s-a întâmplat această minune într-o mare metropolă mondială – și asta spune totul!
Există un loc anume sau o experiență singulară, care, din mulțimea de călătorii și întâmplări, v-a schimbat radical perspectiva asupra propriei identități?
În fiecare loc în care am pășit, m-am regăsit pe mine însumi tot mereu altfel și altul. Ceea ce sunt acum este doar o suprapunere a mulți „de mine” întâlniți de-a lungul, de-a latul și de-a roata planetei. Nu îmi pare a fi ceva radical, în aceeași măsură în care este ceva radical. Totul depinde de pe care trotuar privești desfășurarea firului vieții!
Cartea se numește Am fost la capătul lumii, dar în postfață spuneți că „Capătul Lumii nu există”. Ce înseamnă acest paradox pentru dvs.?
La fel ca în toate povestioarele scrise de mine, și titlul cărții mi-a fost șoptit de undeva din adâncul sufletului meu. Nu l-am căutat, ci el m-a găsit pe mine!
În decursul vieții mele am spus de atâtea ori „Iată-mă la capătul lumii!” încât mi se pare că sunt de-a dreptul neserios! Cu toate acestea, un domn din îndepărtata insulă Tonga, locul unde se naște ziua, mi-a spus că eu vin de la capătul lumii. Dacă Pământul ar fi fost plat, acest mister ar fi fost cu siguranță mai ușor de descifrat. Așa cum ne-a fost lăsată planeta, capătul lumii este acolo unde vrem noi înșine să fie. Sau să fie… nicăieri!
Ați petrecut nopți în locuri izolate. Cum v-au influențat aceste experiențe perspectiva asupra confortului și a necesităților cotidiene?
Este adevărat că a trebuit să mă adaptez unor situații uneori dramatice și alteori hilare. Iată una dintre ele, petrecută în Namibia. În acea tură am hotărât să îmi petrec nopțile la adăpostul unui cort, pentru a pătrunde și a trăi cât mai intens aventura africană. Într-una din zile am ajuns la îngemănarea cu noaptea și am pus cortul în mare viteză, la umbra unui copac. Obosit fiind, m-am culcat degrabă. Doar că, peste noapte, o mică necesitate fiziologică a bătut la ușa somnului meu, m-a trezit și mi-a spus că ar vrea să iasă afară. Afară din mine, dar și din cort.
Am ieșit amândoi, eu și Necesitatea, și am dat cu ochii de următorul înscris aflat pe copacul sub care înoptasem: „Be aware of crocodiles, be aware of hippos.” Amândoi am făcut ochii mari și am intrat în viteză la adăpostul cortului. Ne-am uitat unul în ochii celuilalt în căutarea unei idei salvatoare, pe care în cele din urmă am găsit-o. Deși nu îmi era deloc sete, am băut apă din sticluța pregătită lângă sacul de dormit și i-am făcut apoi loc Necesității. Ea mi-a mulțumit frumos, ceea ce am făcut și eu Ideii, și ne-am culcat liniștiți toți… trei!
Cum vă planificați itinerariile către destinații atât de îndepărtate și uneori inaccesibile? Există o strategie anume pe care o urmați?
În spatele fiecărei ture se află o muncă asiduă de cercetare pe internet, pentru a descoperi locuri unice, locuri la îndemână doar celor curajoși, lumi uitate de lume. Asta nu înseamnă că nu călătoresc cu același interes și în locurile foarte turistice, care nu trebuie ratate sub nicio formă. În schimb, necunoscutul mă atrage și îl caut cu nesaț peste tot. Sunt atâtea și atâtea locuri fără egal pe Terra, în care se ajunge pe nedrumuri, uneori, și care te lasă uimit odată ce le pătrunzi misterul.
Aceste locuri sunt ascunse turistului, dar nu și călătorului. Lipsa de informații se traduce prin faptul că este de-a dreptul nejustificat sau prea periculos să construiești un drum prin junglă sau deșert, pentru a ajunge „civilizat” într-unul din aceste locuri. Înțeleg politica guvernelor. Dar mai știu că, înaintea mea, au mai fost câțiva nebuni-călători care s-au îmbătat cu frumusețea acestor locuri – și pe ei îi caut pe internet. Pot spune că acești oameni sunt extrem de puțini și de modești, și este teribil de greu să ajung la scrierile lor.
Procesul de selecție a fotografiilor a fost unul complicat și anevoios. Cum ați colaborat cu echipa de selecție a fotografiilor? A fost dificil să renunțați la unele imagini?
Povestea s-a rostogolit astfel. Humanitas a descoperit povestioarele mele și mi-a propus să le publice. Este de la sine înțeles că nu am crezut o iotă din spusele lor. Era vorba despre Everestul editurilor din România și de greierele Liviu Stănescu. După ce am realizat că nu șuguiesc deloc, atunci acel „cineva” care sălășluiește în sufletul meu mi-a zis că nu ar fi existat niciun text dacă nu ar fi fost fotografiile. Am transmis mesajul mai departe și am primit un refuz din partea editurii, dar totuși mi-au spus să trimit zece fotografii în două ore.
Atunci am aflat că numărul fotografiilor trase de mine era uriaș și nici măcar nu erau clasificate în vreun fel. Pe semne am fost tare inspirat cu alegerea celor zece, pentru că imediat editura a vrut ca povestioarele să apară mână în mână cu prietenii lor dragi – fotografiile. Și așa a început munca de Sisif, pentru că a trebuit să-mi „ucid propriii copii”. Doar 11.000 au supraviețuit primei selecții. După cea de-a doua, am rămas cu doar 617 copii de care nu am reușit să mă mai despart nicicum. Bineînțeles că nu au încăput decât vreo câteva zeci în carte, iar selecția acestora au făcut-o câțiva prieteni de-ai mei, deloc slabi de inimă.
Pentru expoziția cu care am venit la Cluj mi-a fost mai simplu să aleg, cu ajutorul celor două curatoare: Roxana Lepădat și Andreea Sandu. Desigur, fotografiile din expoziție sunt diferite de cele din carte.
După atâtea călătorii și experiențe, ce înseamnă pentru dvs. conceptul de „acasă”?
Pe umărul meu stâng își duce viața un omuleț pe care eu îl numesc „Dorul de Ducă”. El își bălăngăne piciorușele și îmi șoptește mereu la ureche vorbe cu tâlc: „Du-mă acolo unde se sfârșește Pământul.” Și îl ascult o vreme.
Doar că, pe umărul meu drept, șade un alt omuleț pe care îl cheamă „Dorul de Casă”. El tace, tace cât poate, și când nu mai poate, îmi strigă în ureche: „Gata, hai acasă!” Și îl ascult. Tot o vreme.
Până când omulețul de pe umărul meu stâng îmi șoptește…
Ce înseamnă pentru dvs. să aduceți această expoziție la Cluj? Și, mai departe, ce întrebare ați vrea să-și adreseze vizitatorii atunci când privesc fotografiile expuse?
În primul rând, este o mare onoare să fiu invitat la Cluj – un oraș profund cultural. Același sentiment l-am trăit și când am onorat invitația Muzeului Național de Artă din Timișoara. De fapt, la fel m-am simțit în toate locurile care mi-au deschis porțile.
Mi-ar plăcea ca vizitatorii să mă copleșească cu întrebări în cadrul vernisajului, care va avea loc marți, 15 aprilie, de la ora 18:00, la Casino, în Parcul Central. Alături de mine vor fi distinșii domni: scriitorul Cristian Manolachi și fotograful Gianluca D’Angelo.
Interviu realizat de Mara A. MUNTEAN
Articolul „Totul depinde de pe care trotuar privești desfășurarea firului vieții” – Călătorind cu Liviu Stănescu între fotografie și ficțiune apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
