February 29, 2024

A decupa privirea unei persoane dragi pentru o mai bună tezaurizare interioară poate fi amprenta cea mai intimă a apropierii de un om. Reținem din profilul moral al celor apropiați o strălucire diafană parcursă de sufletul care se lasă văzut. Această sinceritate non-verbală este inegalabilă și conține sedimentele unei anume bucurii. A practica depărtarea de ochii care nu mai văd înseamnă, într-o măsură destul de consistentă, amnezie.

Nicio uitare nu poate fi altfel decât dureroasă, dar abandonul ochilor celor vârstnici din proximitatea noastră e o însingurare și mai dureroasă decât singurătățile sociale inerente. Suntem singuri în această lume și, în mod paradoxal, ochii celor apropiați, fi e ei bunici sau părinți doborâți de vremi, ne fac singurătățile mai locuibile, mai domestice, mai casnice.

Înstrăinarea ultimelor trei decenii de instabilitate financiară, venită pe fondul unor majore reașezări socio-economice în țara noastră, a determinat o masivă imigrație românească. Manualele capitalismului au luat în calcul aceste fenomene ca pe consecințe factuale ale obținerii prosperității, dar tragedia alienării unor comunități întregi, observate de-a lungul istoriei umanității, nu ne-a consolat de ceasul rău al tranziției spre un mai bine. Progresele făcute de țara noastră au prețul dislocării forțate de suflete și biografii. Drama copiilor care-și cerșesc părinții înapoi în țară se lovește de surda realitate a lipsei de șanse acasă.

Nu atât fuga după bunăstare cu orice preț, a întors ceasornicul românilor spre înstrăinarea personală deschizând calea unor viduri interioare, ci rotița ritmată a conjuncturilor de viață. Fiecare părăsire este o dublă părăsire. Nu doar fii și fiicele se îndepărtează de mantaua dragostei părintești, ci și ei, vârstnicii, sunt deferiți unei crude justiții a părăsirii. A uita de bătrâni înseamnă a necinsti porunca biblică: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, cum ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăiești ani mulți și să-ți fie bine în pământul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l dă ție (Deuteronom 5, 16).

Această lege a firii omenești acționează nescris în fiecare pas al nostru, călăuzind alegerile și prefacerile noastre sufletești. O țară în care bătrânețea este disipată asemeni unei inutilizabile adăugiri se sfârșește în artificialități criminale. Nu poți construi doar din impulsuri ale juvenilității declamate posesoare de adevăr, dreptate și soluții, fiindcă arunci noul edificiu în magma subteranelor, unde se topește din lipsa unui fundament stabil. Memoria părinților și a bunicilor, moștenirea lor spirituală și mentală, ce ne-o încredințează ca pe un giuvaier nestemat, este, în fond, o mare aglomerare de plăci tectonice pe care putem construi viitorul generațiilor noastre. Seismele acestora, mișcările bruște și dureroase din biografi a fiecăruia, sunt adevărata șansă de a reclădi edificiul personal după opțiuni neîngrădite. A mima alte construcții după planuri utopice sau din dorința învinovățirii din oficiu a tutelei paternale ne lasă într-o stare de defunctă mediocritate spirituală.

Construcția unui viitor luminos, topos ideologic uzat de utilizarea intensă de-a lungul veacurilor, își poate asigura durabilitatea prin recursul la înțelepciunea celor bătrâni, adică ai reprezentaților autorității personale liber acceptate. Lecția lui fac ce vreau se topește asemeni aripilor din mitul lui Icar.

Forța credinței în viață și împlinire provine, poetic și patetic totodată, din suavitatea privirii celor de vârsta a treia. Împărtășite, crezute, luate în considerare, prețuite, ajunse la inimă, vederea ochilor lor stă ca un stâlp al fermității umane. Suntem puternici în credință când suntem stabili în dragostea persoanelor dragi. Din aceste motive, întreg tumultul inimii are nevoie de mecanismele tradiției în vederea validării unor noi conținuturi creatoare și dătătoare de speranță. Din aceste pricini, putem canoniza tihna și verbul domol al casei sau liniștea colibei, calchiind un text cu noroc.

Patriotismul părinților noștri, așa cum a fost viciat de naționalismul comunist al decadelor trecute sau cum excepțional a mai supraviețuit din amintirea acelui 1918, nu trebuie amanetat în viteza unor recorduri financiare care stinge comunități și amintiri de țară. PIB-ul unei țări nu e tot ce poate spune țara; ce truism!

Toate sacrificiile bunilor și străbunilor noștri stau azi la temelia unei construcții care a făcut pași decisivi înspre o mai generoasă viață.

Chiar dacă m-am lăsat ispitit să emit judecăți finale într-un moment în care doar entuziasmul îmi stă ca argument, nu pot să nu deplâng de-credibilizarea indirectă a memoriei tradiției într-o lectură marxistă ce aruncă istoria unei țări într-un azil de istorii prăbușite, ineficace, indezirabile, rușinoase, pline de complexe, ca și cum istoria noastră e într-un scaun cu rotile pentru care se tot amână înmormântarea națională.

Istoria noastră e istoria privirii bătrânilor noștri, a unor frânturi de dragoste și sacrificiu. Nu o putem înțelege academic sau discursiv. E nevoie să stăm față în față cu durerile și suspinele părintești. Țara stă în ochii lor. Viața noastră emoțională se vede în ochii lor. Viața noastră creștină strălucește prin irisul lor.

Trebuie ca Hristos să fi avut o vârstnică fărâmă de iris, El care e Tatăl privirii noastre.

Dr. Eugen Adrian TRUȚA

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *