Tratatul de la Trianon și urmările sale pentru politica externă a României în perioada interbelică
În timpul Conferinței de Pace care a urmat Primului Război Mondial, Tratatul de la Versailles i-a preocupat pe cei trei mari – Statele Unite ale Americii, Franța și Marea Britanie –, dar pacea a implicat mai multe elemente decât problema Germaniei, existând chiar temerea că popoarele din Balcani și Europa Centrală vor lupta unele împotriva altora, astfel că Marele Război s-ar fi transformat în multe războaie mai mici. Dacă în timpul conflictului autonomia sporită a fost promovată pentru a destabiliza oponenții, după război, marile puteri s-au adaptat la noua hartă politică, astfel că Marea Britanie și SUA susțineau principiul autodeterminării, iar Franța vedea în noile state formate posibili aliați care să reprezinte un „cordon sanitar” în fața influenței Rusiei.
4 iunie 1920
Polonia, Cehoslovacia și aliații Antantei – România, Serbia și Grecia erau beneficiarii acestei situații, astfel că au fost semnate patru tratate cu statele învinse, care au inclus în linii mari dezarmarea, reparațiile și vina pentru război: Tratatul de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) a reglementat pacea cu Austria, desființând oficial Imperiul Austro-Ungar și recunoscând noile state rezultate, precum Cehoslovacia și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor; Tratatul de la Neuilly-sur-Seine (27 noiembrie 1919) semnat cu Bulgaria a impus pierderi teritoriale acestui stat și a limitat dimensiunile armatei sale; Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) semnat cu Ungaria a avut consecințe semnificative asupra acestei țări, care a pierdut teritorii importante în favoarea României, Cehoslovaciei și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor; Tratatul de la Sèvres (10 august 1920) a fost semnat cu Imperiul Otoman și a avut ca rezultat pierderea a numeroase teritorii ale imperiului. Tratatul de la Sèvres nu a fost niciodată ratificat și a fost înlocuit ulterior de Tratatul de la Lausanne din 1923. Toate acestea au avut un impact major asupra peisajului geopolitic al Europei și, în comparație cu Tratatul de la Versailles, fiecare în parte a prevăzut mențiuni privind protecția minorităților etnice, lingvistice și religioase.
Pentru România, cel mai important a fost actul semnat în data de 4 iunie 1920, la Palatul Marele Trianon din Versailles, între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar. Conform documentului, prin articolul 45, „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și teritoriile asupra fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.”
Pretențiile Ungariei
În cadrul lucrărilor Conferinței de Pace, pozițiile delegațiilor maghiară și română au intrat în conflict. Budapesta a prezentat patru puncte care trebuiau luate în considerare, adică păstrarea unității geografice, economice și istorice a Ungariei, faptul că împărțirea Ungariei ar fi plasat mulți oameni sub o stăpânire străină, disponibilitatea oferirii de drepturi egale naționalităților din Ungaria după modelul elvețian, precum și organizarea de plebiscite care să confirme suveranitatea asupra teritoriilor. În punctul de vedere al guvernului României condus de Ion I.C. Brătianu s-a solicitat cedarea integrală a Transilvaniei și teritoriilor adiacente, punând accentul pe elementele demografice în favoarea românilor. Într-un raport al profesorului american A.C. Coolidge, acesta a arătat că argumentele celor două părți demonstrează că românii au reușit să stăpânească și să utilizeze retorica președintelui american Woodrow Wilson – majoritatea populației, opresiunea la adresa majorității românești în timpul dualismului, apărarea cauzei revendicărilor românești asupra Transilvaniei etc. –, în timp ce maghiarii și-au bazat argumentația pe amenințări și diplomație de modă veche – superioritatea culturii maghiare asupra celei românești, ineficiența guvernului român, amenințarea distrugerii păcii în Europa etc. În cele din urmă, la 6 aprilie 1919, comitetul din care făceau parte reprezentanții Statelor Unite, ai Franței, Marii Britanii și Italiei a hotărât că principiul etnic nu poate întotdeauna să fie pus în acord cu frontiera etnică, din cauza complexității situației, astfel că în situația orașelor maghiare înconjurate de sate românești s-a dat câștig de cauză românilor. În plus, prin Tratatul de la Trianon urma a se garanta autonomie completă grupurilor minoritare. În problema granițelor, comitetul a oferit României mai puțin decât a solicitat, dar, totuși, mai mult decât a propus Comisia americană de anchetă, încorporând 4,3 milioane de oameni, dintre care 2.3 milioane de români.
Take Ionescu, ministrul de Externe al României
În ciuda semnării tratatului, încă de la început, conform unui articol publicat în ziarul naționalist italian Idea Nazionale, „Contele Apponyi declară că tratatul da la marele Trianon va fi provizoriu și în curând va veni revizuirea”. Intenția s-a concretizat, astfel că pe parcursul perioadei interbelice guvernele de la Budapesta s-a poziționat în tabăra revizionistă, ceea ce a determinat nevoia statelor din zona Europei Centrale și de Est să își asigure securitatea frontierelor.
Mica înțelegere
Ideea unei alianțe regionale a apărut încă din 1919, fiind formulată ca atare de Take Ionescu, la Paris, cu ocazia aniversării unui an de la apariția ziarului La Roumanie, și s-a concretizat sub forma Micii Înțelegeri din anul 1921, la care au luat parte Cehoslovacia, România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Scopul era de a contracara tendințele revizioniste ale Ungariei, lucru expus ca atare de către Edvard Beneš, ministrul de Externe al Cehoslovaciei, într-un interviu publicat de ziarul Viitorul în 1920:
„Nu rămâne decât un lucru care pare să fie cel mai frapant. Colaborarea acestor trei state este bazată, din punct de vedere politic, pe realizarea și aplicarea Tratatului de Pace de la Trianon. Noi trei suntem solidari în apărarea acestui tratat și, în același timp, voim să evităm pentru totdeauna ca maghiarii să nu devină un focar de tulburări în Europa Centrală. Suntem ferm deciși și fără a fi ostili maghiarilor, dimpotrivă le cerem ca să vadă exact starea lucrurilor și să intre în legături normale și dacă se poate amicale cu toți vecinii lor.”
Edvard Beneš, ministrul de Externe al Cehoslovaciei
De asemenea, Take Ionescu, ministrul de Externe al României, sublinia, conform ziarului Dimineața, că:
„Dorim relații de excelentă vecinătate cu condiția sine qua non a menținerii integrale a Tratatului de la Trianon, care, dacă a favorizat pe cineva, apoi a favorizat-o pe Ungaria în chestiunile frontierelor.”
La fel, oarecum prevăzător privind evoluția raporturilor dintre marile puteri în următoarele două decenii – alianța ruso-germană care în 23 august 1939 a creat terenul pentru izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial –, omul politic român mai susținea despre necesitatea Micii Înțelegeri:
„O înțelegere așa cum o socotesc e o necesitate pentru noi și pentru Franța. Dacă Germania ar renunța sincer la orice idee de revanșă, Antantele mari sau mici nu ar mai avea niciun rost. Dacă, din contră, Germania nu voiește să se liniștească, trebuie să ne gândim la posibilitatea unei alianțe în viitor între Germania activă și Rusia, oricare ar fi Rusia de mâine.”
În perioada interbelică, politica externă a României a avut ca principal obiectiv menținerea teritoriilor care s-au unit cu țara în anul 1918 și securitatea frontierelor. În lipsa unor garanții clare care să prevină revizionismul, a avut la dispoziție mai multe instrumente diplomatice, precum menținerea relațiilor strânse cu Franța, susținerea Societății Națiunilor și semnarea unor tratate regionale cu state care aveau interese de securitate similare cu cele ale României. În această categorie se încadrează Alianța polono-română și Mica Înțelegere din 1921, respectiv Înțelegerea Balcanică din 1934. Mica Înțelegere a fost cel mai important proiect diplomatic al României din perioada interbelică, având scopul de a acționa ferm pentru a păstra ordinea politică, juridică și teritorială instituită după război, motiv pentru care unii istorici au numit-o a cincea mare putere europeană a epocii. Aceasta a avut ca punct de plecare lipsa unor garanții clare de securitate oferite de marile puteri, respectiv atitudinea revizionistă a Ungariei, nemulțumită de clauzele teritoriale ale Tratatului de la Trianon. A funcționat până în 1938 când, în urma dezmembrării Cehoslovaciei de către Germania nazistă, s-a desființat de facto.
Asist. univ. dr. Marius Mureșan
Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai
