Cultul boului generează numeroase ceremonii având ca nucleu puterea creatoare, transferul de forţe benefice de la taurul ori boul sacru la protagoniştii umani vizând sporirea recoltelor, purificarea satului, a „cetăţii”, sănătate şi belşug. De aici s-a născut cea mai importantă datină în centrul căreia se află animalul puternic, dătător de roade şi viaţă, „împănatul” sau „înstruţatul” boului, ritual în care „coborârea” în sat viza transferul de puteri.
Acest obicei agropastoral aparţine riturilor de fertilitate din preajma solstiţiului de vară, mai precis la Rusalii. Ion Lăpuşneanu consideră că acest rit urmăreşte asigurarea fertilităţii lanurilor de grâu, a păşunilor, obţinerea unor recolte bogate prin provocarea ploii (stropirea cu apă, udatul cununii). Acest obicei se mai păstrează şi astăzi pe Valea Someşului Mic (Mintiul Gherlii, Batin, Valea Unguraşului), judeţul Cluj, Valea Ilişua (Căianu Mare, Căianu Mic, Târlişua, Dumbrăviţa). În aceste zone obiceiul poartă numele de „înstruţatul boului”, iar în sudul Transilvaniei „împănatul boului”.
În zona Şieului obiceiul poartă şi numele de „sărbătoarea moşceilor” sau ”moşăcei”, probabil diminutivul de la „moşi”, măşti ciudate de factură fantastică de diferite mărimi şi forme. În această zonă obiceiul se desfăşoară a doua zi de Rusalii, în prima zi se sfinţeşte apa şi se scot icoanele în ţarină. Înstruţatul boului cade în sarcina cetelor de feciori şi a cetelor de fete. În zorii zilei feciorii (tinerii) se duc în pădure unde se travestesc, se îmbracă în ramuri verzi, în speţă mazăre sălbatică, iar pe cap şi pe faţă pun măşti din coajă de cireş denumite „cibere”. Între timp, ceata de fete împodobeşte cu flori de câmp, spice de grâu, flori de trandafir (mai recent) cununa ce va fi aşezată în coarnele boului. În unele sate în cunună se puneau şi flori de sânzâiene, reprezentări simbolice ale vegetaţiei.
Boul este proprietatea unui om înstărit care pregăteşte animalul pentru acest eveniment lăsându-l să pască peste noapte, liber, pe câmp sau printre holde, fără nici o oprelişte. În satele din jurul Gherlei şi în Făgăraş boul e împodobit cu covoare (lipidee), cu betele şi cu clopoţei.
În jurul prânzului, tinerii mascaţi precum şi cei care i-au îmbrăcat (bărbaţi, oameni mai în vârstă) se îndreaptă spre sat pe drumul ce taie holdele de grâu, orz, porumb. Trebuie să subliniem faptul că atât mascarea (travestitul) cât şi înstruţarea (împodobirea) boului au loc undeva în afara satului, departe de privirea oamenilor din sat.
În marginea satului se formează alaiul, care va străbate satul de la un capăt la altul. În fruntea alaiului se află un grup de călăreţi îmbrăcaţi în costume tradiţionale, după care urmează grupul fetelor care au împodobit boul (cununa), apoi starostele şi boul înstruţat purtat de doi bărbaţi tineri căsătoriţi. Alaiul „moşceilor” urmează boul împodobit în ritm de dans, pe muzica „ceteraşilor” tocmiţi pe bani pe timpul ceremonialului (o zi şi o noapte). Muzicanţii nu fac parte din ceata feciorilor, aşa cum nu făceau parte nici din ceata colindătorilor de la sărbătorile de iarnă. Alaiul intră în sat oprindu-se la fiecare casă unde gazda stropeşte boul cu apă, în speranţa că va fi răsplătit cu belşug şi rod bogat. În fiecare curte feciorii joacă, „ceteraşii” cântă, moşceii joacă şi ei.
În Cristur-Şieu starostele ţine un discurs presărat cu momente satirice atunci când alaiul ajunge în dreptul bisericii. După ce alaiul a străbătut tot satul se opreşte la casa gospodarului care a găzduit ceata. Aici boul este despodobit, măştile se aruncă, iar cununa rămâne la casa gospodarului respectiv. Urmează apoi masa pregătită de gazdă anume pentru membrii cetei, a alaiului, a măştilor care au însoţit boul înstruţat. Jocul are loc în bătătură până seara târziu.
Generozitatea gazdei este plătită de tineri prin zile de clacă (la seceră, la arat, la coasă) conform unor înţelegeri prestabilite. În unele zone (Căian, Mintiu) feciorii curăţau fântâna satului, un anume rit de fertilitate specific anilor secetoşi, de provocare a ploii.
Mulţi cercetători au evidenţiat simbolismul fecundator şi meteorologic al boului (R. Vulcănescu, M. Coman, M. Eliade, J. Chevalier, G. Durand). Trecând peste ape, el stăpâneşte de fapt apele. De aceea, într-o colindă se spune:
„Coborât-o, coborât
Boul cel sfânt pe pământ
La fântână-n ţarină.
Apă-n buză şi-o luat
Ţarina o răurat.”
E aici un rit de fertilitate, de ploaie, specific colindelor care au funcţia de a ura prin simboluri, prin imagini cu un sens magic precis. Imaginea stropirii cu apă, a rouratului frecventă în riturile de ploaie are la bază magia prin analogie, gest care urmăreşte bogăţia recoltelor „ca să crească grânele/ să rodească holdele”. Udarea gospodăriei, a oamenilor şi implicit a boului înstruţat, a cununii este un rit de ploaie, iar în sens general un rit de fertilitate, de rodire a holdelor, prosperitatea gospodarilor şi a gospodăriei pe baza aceleiaşi analogii magice.
Unele motive din colinde referitoare la atributele fecundatoare şi fertilizatoare ale boului apar în descântecele de ploaie sau în cântecele de secerat:
„Coborât-a, coborât,
Coborât-a boul sfânt,
La fântână-n ţarină,
Apă-n gură ş-o luat
Şi ţarina-o-nrourat.
Creşteţi grâne
Până-n brâne
Şi săcări
Până subsori
Şi ovese
Până-n mese.”
În cântecele de seceră din Câmpia Transilvaniei se păstrează imaginea „boului sfânt” care udă ţarinile şi le dă rod:
„Coborât-o, coborât
Coborât-o boul sfânt,
La fântână-n ţarină.
Apă-n buze ş-o luat
Şi din coarne-o scuturat
Ţarina o râurat
Şi Dumnezău rod o dat.”
Aceste cântece reprezintă un stadiu mai vechi al ritului de ploaie, asemănătoare paparudei sau caloianului.
Este demn de semnalat faptul că în folclorul românesc boul (taurul) este asociat elementelor stihiale, apă, vânt, pământ (cutremure), constituindu-se ca animal cosmogonic prin excelenţă. În acest context, aşa cum arătam şi în altă parte a lucrării, prezenţa fetei de măritat purtată în leagăn între coarnele boului sau taurului, natura stihială a imaginilor acvatice ne duce cu gândul la mitul Europei şi al taurului celest, la miturile orientale ale taurului cosmic.
În aproape toate religiile pământului, boul (bourul, taurul) se leagă de mediul acvatic, mai precis de mare, de ocean, iar la nivel cosmic, de lună. Cultul bourului, taurului ar putea reprezenta un totemism transmis prin ritualuri şi ceremonialuri; omul se trage din acest animal sacru ce devine în unele credinţe un element tabu. Mai interesantă ni se pare ideea unor rămăşiţe de cult lunar şi solar.
Leo Frobenius susţine că boul este un simbol lunar datorită coarnelor sale, împrumutând de la aceasta puterile sale regeneratoare. Din această combinaţie au apărut imaginile astrale ale bourului cu un cerc sau o sferă între coarne, iar apoi imagini antropomorfizate cu un leagăn între coarne. Luna bună este de bun augur pentru orice întreprindere, aşa că legătura boului cu incantaţiile de fertilitate, de belşug şi de măritiş este uşor de înţeles.
Boul (bourul, taurul) se leagă de mediul acvatic deoarece apele primordiale sunt considerate spaţiul din care a apărut pământul. În civilizaţiile antice şi chiar mai vechi (sumeriană, feniciană), boul (taurul) era considerat creator al lumii, zeu al furtunii şi al fertilităţii:
„Bou sublim, bou sublim şi atotputernic
Creator al lumii
O, stăpân al ţărilor
O, împărat al cuvântului vieţii,
O, Enlil, tată al Sumerului,
Călăuzitor al poporului cu părul oacheş,
Tu, ce te vezi pe tine însuţi.”
Deşi textul este o rugăciune, ideea de bază este aceeaşi, boul simbolizează creaţia universală, principiul masculin al actului cosmogonic, iar în sens mai larg Universul însuşi – „tu, ce te vezi pe tine însuţi (în creaţia ta)”. La dacii autohtoni boul (taurul) a simbolizat spiritul masculin şi combativ, paralel cu spiritul fecundităţii şi al puterii.
Să nu uităm care este rolul boului în gospodăria ţărănească, importanţa lui economică atunci când garantează bunăstarea şi belşugul şi asigură prestigiul social:
„Ce-i mai bun ca boul bun
Că răstoarnă brazda neagră
Şi revarsă grâu roşeu” spune o colindă în care se aduce elogiul animalelor din gospodărie.
Numeroase datini urmăresc îmbunarea boului, sporirea puterii lui, consacrarea prin actul magic şi textul ceremonial al acestui animal atât de util. În cultura populară românească sacrificiul întemeietor al boului nu beneficiază de o realitate ceremonială, ci numai de una metaforică.
În textele folclorice (balade, colinde), în urma unei vânători sau a unui sacrificiu, boul întemeiază prin moartea sa o lume, „casa” pentru noua familie, casă „din oase”. Magia oaselor are rădăcini în epoca primitivă, în civilizaţia vânătorească, când se dezvoltă un adevărat cult al oaselor ce are la bază esenţa vieţii, a puterii, a paternităţii.
„Iar din cele oase,
Oase albicioase
Un pod o să facă
Ca nuntaşi să treacă,
Să ia de mireasă
Pe-a noastră crăiasă.”
Podul de oase (pontifex) simbolizează aici trecerea dintr-o ipostază în alta, dintr-o lume în alta, dintr-un statut social în altul. Podul de oase se încadrează în acelaşi univers magic precum obiceiul, căpătând valenţe mitico-religioase într-un moment sacru, cel al cununiei.
Boul sur apare în multe colinde premaritale în ipostaza peţitorilor fetei:
„Împungu-să doi boi suri
Prin cununa soarelui,
Nime-n lume nu-i vidè
Numa o fată bălaşe.
Cătră mă-sa cuvânta
Dai liu-lele, maica me-le,
Ciudă mare ce văzui;
Doi boi suri în zori de zuă
Bătându-să, lăsându-să
Aceia nu-s boarei,
Că sânt peţâtorii tăi.”
Peţitorii pretendenţi la mâna fetei procedează la fel ca bourii sau taurii care se bat pentru „bouriţele” cirezii în perioada rutului, a împerecherii.
Puterea fecundatoare a boului se poate răsfrânge şi asupra holdelor, a satelor atunci când coboară „înstruţat”, „împănat” în mijlocul tinerilor (tot fecunzi) şi a măştilor de moşi ce simbolizează legătura de neam şi comunitate. Ritualul vizează transferul de puteri de la animalul sacru (şi nu numai) către colectivitatea umană.
Şi fiindcă a venit vorba de „moşcei”, de măştile de moşi, e necesar să lămurim rolul şi rostul acestora într-un ceremonial de asemenea anvergură. În tradiţia românească, neamul constituie o mare unitate din care fac parte atât cei vii cât şi cei morţi. De aceea există lumea de aici şi cea de dincolo. Neamul celor vii păstrează legătura cu neamul strămoşilor prin numeroase ritualuri practicate în anumite ocazii. Actanţii acestor ceremonialuri sunt în general moşii, apariţii ciudate de factură fantastică întruchipate în măşti de diferite mărimi şi forme: moşii la Crăciun, ursitoarele, zorile, Moş Crăciun, moşteii etc. Moşii pot simboliza imaginea timpului decrepit sau a bătrânului Soare.
Ori de câte ori este nevoie, moşii sunt solicitaţi să dea ajutor celor vii prin pomeni, praznice, sărbători funerare, „comândări” la Crăciun, Paşti, Ispas, Rusalii prin ceremonialul boului înstruţat („moşceii” făcând parte din acest obicei). Îmbrăcămintea vegetală a „moşceilor” este folosită în practici magice, în rituri de fertilitate, de aceea gospodarul la care s-au dezbrăcat aceştia le oferă drept răsplată un ospăţ: mâncare, băutură, joc. Aşadar, măştile de moşcei întruchipează atât sufletele moşilor (moşcei sau moştei derivă de la moşi), cât şi simboluri solare şi vegetale, personaje ale riturilor de renovare a timpului.
Rusaliile au ca dată o duminică apropiată de solstiţiul de vară. Rostul moşceilor este foarte asemănător cu cel al măştilor obiceiului din alte localităţi, măşti numite „Păpăluhăra” sau „Goţoi” şi se integrau aceluiaşi alai al „bourului înstruţat” sau al Sângeorzului.
Astfel, în unele localităţi ale spaţiului nostru de cercetare (Vultureni, Deuş, Panticeu, Lujerdiu, jud. Cluj; Gârbău, Cernuc, jud. Sălaj), unde are loc obiceiul Sângeorzului sau al „Păpăluhării” – la Sângeorz în 23 aprilie sau la Rusalii – există două măşti fertilizatoare, una denumită „Păpăluhără” sau „Păpălugără” şi cealaltă „Goţoi”.
La Vultureni, în dimineaţa de Rusalii doi feciori „holtei” urcă în pădure însoţiţi de alţi tineri, unul se îmbracă în frunze de fag, iar celălalt îşi confecţionează „obrăzar” din coji de tei sau cireşi asemenea „moşceilor” din alaiul „boului înstruţat”. Măştile coboară în sat însoţite de „ceteraşi” şi umblă de-a lungul uliţelor cântând şi jucând, oamenii aruncând apă asupra Păpăluhării în timp ce masca joacă şi se scutură stropind pe cei din jur. Oamenii invită măştile să intre în curte unde sunt serviţi cu băutură, iar în unele sate şi cu bani, considerându-se că vor avea roade bogate prin ploi la timp.
Păpăluhăra derivă, probabil, de la Paparudă, trecând printr-un termen median, păpălugă care ar reprezenta „o divinitate idolică” ce protejează culturile, grădinile, livezile şi care provine din „papa” care în greceşte înseamnă tată sau moş, iar „luga” din verbul „lugere” – a plânge.
Măştile de moşi confecţionate din coajă de copac sunt frecvente în cadrul diferitelor obiceiuri: nuntă, priveghi, ritualuri agrare ori la Rusalii. Ele au avut cândva semnificaţii precise în marcarea pragurilor timpului calendaristic, în cazul nostru solstiţiul de vară. Măştile ne dezvăluie momente din rituri străvechi ale fertilităţii, componente ale magiei imitative, invocarea ploii sau legătura cu lumea strămoşilor, act în care sacrul se împleteşte cu grotescul şi cu magia.
Aurel BODIU
Articolul Boul înstruţat la Rusalii apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
