Am intrat târzior în posesia cărții editate de Cartea Românească (de studii literare comptează producătorul, pentru o mai clară delimitare a domeniului). Dar niciodată nu este prea târziu pentru a lectura, în liniște, o sinteză a ceea ce fac confrații de ieri și de azi întru modelarea cuvântului. În acest moment, trebuie să mă delimitez de cei care – voit sau doar dintr-o rutină supărătoare, până la urmă – îl compară pe Răzvan Voncu cu Nicolae Manolescu. La prima vedere, aceasta alăturare pare onorantă și, neîndoielnic, face bine prezentării mai tânărului critic de la „România Literară” ( de ceva vreme, Răzvan Voncu este, pe merit, redactorul șef al celei mai prestigioase reviste literare de la noi n.n.).
De multă vreme, însă, autorul celor 500 de pagini ale volumului „Prozatori români de azi” cumpănește, cu dreaptă măsură, tot ceea ce se întâmplă în lumea celor care fac din cuvânt, ceea ce a făcut, cu atâta grație, Giovanni Strazz în acea sculptură a inefabilului: „Fecioara cu voal”. N-am căutat această comparație. Ea a venit din lectura celor doi critici de seamă ai literaturii noastre (Nicolae Manolescu și Răzvan Voncu), realizând că primul, hârșâit într-ale celor lumești, a dat tribut subiectivismului mai mult credit decât se cuvenea. Căci, una este să critici anume defecte, lipsuri sau inadvertențe din lumea literară, și cu totul altceva, să elimini, dintr-un subiectivism osificat, înclinat spre „neamiciții literari” nume de mare rezonanță din scrisului românesc. Iar dacă părerea mea despre Nicolae Manolescu subliniază atât valoarea operei lui, cât și „accidentele voite sau îngăduite”, nu înseamnă că laud în vreun fel intervențiile critice ale domnului Răzvan Voncu. Remarc, însă, că domnia sa are un simț al realului și o înclinare spre adevărul valoric al scriitorimii de talie, cel puțin la prozatorii importanți ai contemporaneităţii. Dar e nevoie de o precizare: domnia sa nu propune o istoria a prozei românești de atunci până atunci… Este o temeinică trecere în revistă a celor mai importante voci care au modelat peisajul literar de la Zaharia Stancu, să zicem și până la Dan Perșa. Și, sunt sigur, că atunci când va veni rândul unei istorii literare, Răzvan Voncu nu va omite nume ca Ioan Lungu, Radu Țuculescu sau Igor Bergler. Cu tot ce au ei mai bun sau mai rău în acest peisaj al unor prozatori ce deschid, totuși, drumul spre literatura universală. Cel puțin pentru zona comercială a ei.
Un capitol aparte al cărții se oprește, cu dreaptă justificare, asupra „prozei criticilor” – prelungire citoplasmatică a ceea ce a făcut pentru literatura noastră G. Călinescu. Pare că a cumpănit, dar a și vrut să arate cum se face o treabă. N-aș spune însă despre contemporani că au reuşit să concureze cu verbul marelui critic. Meritul capitolului (V) este însă că atrage atenția asupra unor texte, în spatele cărora se află intelectuali de primă mână, deprinși nu numai cu frazarea melodioasă, ci și cu disiparea unor însemne culturale, mai puțin cunoscute de publicul larg.
Neîndoielnic, ne aflăm în fața unei ediții critice. Contra și… împotriva cronicilor literare, care laudă leat, amiciții și prieteşuguri literare. În acest context, nu este iertat nici Fănuș Neagu, nici Eugen Barbu, nici Ioan Groșan.
Meritul întregului este, fără îndoială, calitatea scriiturii și justa apreciere a fenomenului literar cercetat. Este o carte prețioasă, scrisă parcă de unul din reprezentanții școlii filosofice eleată, cu pana înmuiată în cel mai modern concept al fenomenului criticii literare de la noi sau aiurea.
Radu VIDA
