June 20, 2024

Oare viața noastră și lumea în care trăim are vreun sens? Iată o întrebare pe care fiecare dintre noi ar trebui să și-o pună, dacă dorește ca viața lui să fi e într-adevăr una omenească. Astăzi situația spirituală a omenirii se împarte între imaginea științifică asupra vieții, în care istoria lumii  este concepută conform modelului evoluționist și povestea biblică, considerată în cel mai bun caz un mit frumos. Desigur rămân deschise o mulțime de întrebări, iar oamenii încearcă în continuare să descopere care din cele două povești sunt adevărate.

Desigur „Povestea lui Darwin” determină nu numai concepția despre originea vieții și evoluția acesteia ci caută să influențeze în continuare viața socială, marile orientări morale în bioetică, în pedagogie și în știință. Dar alternativa față de „povestea lui Darwin” nu este creaționismul, așa cum se prezintă adesea, ci coexistența dintre „scara lui Darwin” și „scara lui Iacob” sau cu alte cuvinte o complementaritate între știință și religie.

Evoluția este o deducție bazată pe presupuneri, și în esența ei încearcă să susțină ideea că lucrurile s-au făcut de unele singure. Conform acestei concepții nimicul a dat naștere la „ceva” odată cu un presupus „big bang”; materia fără viață a dat naștere vieții; organismele unicelulare au dat naștere celor multicelulare; nevertebratele au dat naștere vertebratelor; din creaturi asemănătoare maimuțelor s-a dezvoltat specia umană; materia non-inteligentă și amorală a dat naștere inteligenței și moralității; dorințele omului au dat naștere religiilor etc.

Este evident că disputa ideologică cu o concepție materialistă despre lume nu este astăzi nicăieri mai acută ca în marele domeniu al bioeticii, iar Biserica creștină aflată deseori singură în lupta pentru apărarea demnității necondiționate a omului de la naștere până la moartea sa naturală se află deseori în dificultate.

Iată de ce bioeticienii creștini încearcă  să impună o viziune nouă asupra evoluției aducând în discuție Scara lui Iacob a cărei poveste o găsim în Facerea 28, 11-15. Patriarhul Iacob a pornit într-o călătorie, pe un drum de 60 km spre Mesopotamia. ,,Ajungând însă într-un oarecare loc, a rămas acolo pentru noapte, căci asfințise soarele. Și luând una din pietrele locului și punându-și-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Și a avut un vis. Iată, o scară era sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea. Și iată că Domnul stătea drept în vârful ei și a zis: Nu-ți fie teamă! Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, părintele tău, și Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care dormi ți-l voi da ție și urmașilor tăi. Urmașii tăi vor fi  ca pulberea vântului; te vei întinde la apus și la răsărit, la miazănoapte și la miazăzi, și-ntru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului, și-ntru urmașii tăi. Iată, Eu cu tine sunt și te voi păzi oriunde vei merge; te voi întoarce în țara aceasta și nu te voi părăsi până nu voi plini toate câte ți-am spus”.

Acest episod, al visului lui Iacob, sinteză a tradițiilor iahvistă și sacerdotală, își propune să ateste Betelul ca topos sacru, punct de comunicare între pământ și cer. În viziunea patristică, scara lui Iacob este simbolul prezenței proniatoare a lui Dumnezeu în lume, El păstrându-Și, în același timp, transcendența, dar și prefigurarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care S-a pogorât prin ,,poarta cerului”. Într-un colind românesc: ,,Pe o sacră de argint / Se coboară Domnul Sfânt”, scara fiind simbol al Maicii Domnului. În mistica răsăriteană (Sfântul Ioan Scărarul), scara lui Iacob este și simbol al urcușului duhovnicesc pe treptele sfintelor desăvârșiri, așa cum poate fi  contemplat în reprezentarea iconografi că de pe biserica mânăstirii Sucevița.

Deși nu se lămurește cum a făcut, cum întreține și cum conduce Creatorul opera sa, Scara lui Iacob ne spune poate cu o precizie mai mare decât toate teoriile științelor exacte, că

totul a fost creat prin cuvântul Său, prin Logos, prin Iisus Hristos și pentru acesta din urmă și că spiritul Său, care este iubirea și care plutea deja de la bun început deasupra apelor (Fc 1, 2), străbate tot ceea ce a fost creat dându-i un sens și un țel. Logos și Agape, rațiunea și iubirea sunt elementele din care constă lumea, din care s-a născut și din care va fi desăvârșită. Cu această siguranță merită să trăiești, dar și să mori. Căci ce fel de evoluție ar fi aceea dacă n-ar fi învierea și viața veșnică ultimul ei țel.

Mircea Gelu Buta

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *