Îmi dau seama, tot mai des, că există o anumită deficiență – pe care aș încadra-o în categoria referitoare la cateheză – în înțelegerea și aprofundarea anumitor noțiuni biblice sau teologice cu care, de altfel, majoritatea dintre noi, cei ce ne numim creștini, avem o largă familiaritate. Dintre multele exemple, am ales prima dintre cele nouă fericiri proclamate de către Mântuitorul Hristos în predica Sa de pe munte (cf. Mt 5,3-11): „Fericiți cei săraci cu spiritul, că a lor este împărăția cerurilor”.
Conform rânduielilor liturgice ale Bisericii noastre, aceste fericiri se rostesc în cadrul fiecărei dumnezeiești Liturghii, fapt ce crește obișnuința noastră în a le proclama, numai că, tot proclamându-le, trecem foarte repede sau pierdem de-a dreptul înțelesurile lor adânc teologice și spirituale. Consider că tocmai din această obișnuință s-a născut și expresia populară „sărac cu duhul” – adică o persoană redusă din punct de vedere intelectual –, care, din nefericire, distorsionează profund sensul biblic al acestei prime fericiri propusă de Hristos. Și care ar fi acest sens biblic originar? Cum trebuie înțeleasă și, mai ales, trăită această fericire?
Primul aspect important ce trebuie subliniat este că sărăcia despre care se vorbește aici nu este nicidecum doar de natură materială. Sărăcia pur materială nu te mântuiește, chiar dacă, desigur, năpăstuiții lumii și toți cei lipsiți sunt predispuși la așteptarea îndurării lui Dumnezeu. Dar inimile celor săraci pot fi împietrite, înveninate și rele, tânjind după bunuri, uitând de Dumnezeu și jinduind după bogății omenești.
Pe de altă parte, însă, sărăcia la care se face referință aici nu este niciodată doar o atitudine pur spirituală. Chiar dacă nu toți creștinii sunt chemați la trăirea exemplară a sărăciei, precum Francisc de Assisi, totuși, trăirea în simplitate și sărăcie conduce la conștientizarea că acumularea bunurilor materiale nu trebuie să reprezinte un scop în sine al vieții, ci că acestea trebuie să servească dobândirii libertății interioare.
Un al doilea aspect, absolut necesar în înțelegerea cuvântului lui Isus, este că nu trebuie înțeleasă nicidecum această primă fericire, și nici celelalte, în sensul sacralizării sărăciei și a mizeriei: nu se poate spune celor săraci, celor care sunt lipsiți de minimul necesar pentru fiecare zi, să stea liniștiți că Isus îi declară fericiți pentru că sunt, tocmai, atât de nefericiți. „Ceea ce ne propune Hristos este transformarea propriei noastre pofte de fericire. Fericiți și preafericiți sunt cei a căror inimă este atât de înaltă încât dorința lor esențială devine aceea de a trăi ca fii ai Tatălui celui din ceruri” (F. Varillon). Cu alte cuvinte, fericirile proclamate de Hristos reprezintă o chemare la a descoperi adevărata fericire, adică nu aceea de a fi satisfăcut, ci aceea de a iubi.
„Sărac cu spiritul”, cel de-al treilea aspect pe care doresc să-l evidențiez, nu înseamnă nicidecum „prostuț”; este cel sărac interior în sensul curățării și golirii de propriul ego, pentru a-I face loc lui Dumnezeu în inima sa. Această formulă, ce se regăsește ca atare doar în Evanghelia după Matei, are și sensul de simplitate și de transparență spirituală, obținute în urma încercărilor îndurate cu răbdare și încredere întru Domnul. Cel „sărac cu spiritul” nu-și depășește, orgolios, condiția de simplu muritor, nu dorește să se înalțe dincolo de limitele omenești, impuse chiar de statutul de creatură. Regăsim, în cartea Eclesiastului, o expresie opusă, care are darul de a lumina sensul primei fericiri: „omul răbdător este mai bun decât cel trufaș cu spiritul” (7,8).
Papa Benedict al XVI-lea îi identifica pe acești „săraci cu spiritul” arătând că ei sunt cei ce au dezvoltat acea generozitate sufletească deschizătoare a căii venirii lui Mesia. „Maria și Iosif, Simion și Ana, Zaharia și Elisabeta, păstorii din Betleem, cei doisprezece apostoli chemați să formeze cercul mai restrâns al ucenicilor, toți aparțin acestei ambianțe care se deosebește de cea a fariseilor și a saducheilor” (Isus din Nazaret). Aceștia sunt oameni care nu se mândresc în fața lui Dumnezeu cu realizările lor și nici nu se consideră parteneri de afaceri cu El. Acești „săraci cu spiritul” se știu săraci și pe dinăuntru și, de aceea, doresc să fie dăruiți de Dumnezeu. Vin cu mâinile goale și întinse în fața lui Dumnezeu, „nu cu mâini care doresc să apuce și să țină, ci cu mâini care se deschid și dăruiesc și sunt cuprinzătoare pentru mila dăruită de Dumnezeu” (Ibidem).
În încheiere, nu trebuie uitat faptul că această sărăcie cu/în spiritul este interioară iubirii. Iubirea fără această sărăcie, fără golirea de sine în vederea primirii celuilalt, nu este iubire. De aceea, Dumnezeu însuși este sărac, pentru că El există iubind, existența Sa este iubirea. Dinamica acestei prime fericiri străbate întreaga Evanghelie, căci în ea descoperim că Dumnezeu este străin faptului de a avea: Dumnezeu nu are nimic, El este totul, iar totul acesta este un tot dăruit, nefiind nimic altceva decât Iubirea.
Pr. Daniel AVRAM