May 21, 2024

Femeia continuă să fie pentru lumea în care trăim una din marile ei dileme şi fascinaţii, fiind chemată să îşi asume condiţia de sprijin al bărbatului, şi să fie fundamentul sufletesc şi moral al lumii, dar şi îşi trăiască smerit cinstea că în faţa ei s-a plecat odată Însuşi Dumnezeu. Privită dintru început ca fiinţa prin care omul se poate împlini, femeia întrupează nu doar un proiect de viaţă, ci mai ales speranţa că prin ea lumea se poate schimba în bine, arătându-i atât fragilitatea, dar mai ales frumosul din ea. De aceea, de înţelegerea femeii depinde asumarea calităţii noastre de fiinţe deschise spre dialog, dar mai ales spre căutarea împlinirii în celălalt.

Plecând de la acest ideal şi până la imaginea de azi a femeii, putem să evaluăm distanţa la care ne aflăm de adevăratul ei rol şi sens, dar şi să vedem criza în care ne adâncim ca pe o reflecţie a crizei pe care idealul feminităţii îl traversează astăzi.

Mistificată îndelung, privită cu o continuă neîncredere, dar şi condamnată la secole de tăcere, femeia de astăzi trăieşte sub presiunea asumării unor roluri care nu sunt ale ei. Dacă refuzul de a avea acces la unele meserii şi profesii părea o subtilă confirmare a inferiorităţii femeii, asumarea fără discernământ a unor munci care sunt străine de menirea ei sunt un semn la fel de grav al alienării. Privată de libertatea de a alege independent ce se întâplă cu ea, femeia de azi primeşte oferta de a-şi afirma mult dorita libertate prin dominarea propriului ei trup, care a devenit din pandant al frumuseţii interioare un idol. Prin sacrificarea fragilităţii ei exterioare, femeii i se promite puterea, dar mai ales i se oferă scuza că poate înlocui tăcerea cu zgomotul şi discreţia cu vulgaritatea, dacă vrea să fie auzită şi respectată. Toate aceste realităţi, creează imaginea unei complexităţi nefireşti pe care mulţi o privesc ca un motiv în plus de a admira şi respecta o femeie.

La toate acestea se adaugă şi efectele dezastruoase ale ideologiilor totalitare, care au mutilat chipul femeii, fie reducând-o doar la câteva detalii anatomice şi la nişte mărunte aspecte utilitariste, fie punând-o într-o concurenţă ridicolă cu bărbatul. Şi vedem cum, în mod paradoxal, femeia îşi sacrifică aceste calităţi, amestecând criteriile, dominând şi tinzând să devină ea însăşi bărbatul care să fie auzit şi respectat. Şi de aici s-a născut toată această dramă pe care eternul feminin o traversează astăzi, într-o lume care nu se împacă deloc cu ideea că în aceeaşi fiinţă poate coexista şi fragilitatea şi tăria de caracter şi hotărârea, dar mai ales discreţia.

Dacă însă toate aceste detalii ar domina viaţa noastră am avea motive reale de a fi pesimişti, dar ştim că există şi cealaltă faţă a relităţii în care bună cuviinţa, simplitatea curajul, devotamentul cotidian şi iubirea necondiţionată sunt valori pe care adevărata femeie le întrupează. În realitate adevărata femeie nu se (re)găseşte în zgomotul strident al societăţii, ci în marea liniştită a adevăratului ei mediu, care este familia. Pentru că împlinirea femeii nu se realizează în sine însuşi, ci în ceilalţi, ea fiind prin excelenţă fiinţa care (se) dăruieşte. Această împlinire nu trebuie să fie însă fructul unui compromis între libertatea femeii şi şansa ei de a fi mamă şi de a creşte copii sau între asumarea unei cariere şi împlinirea de a avea o casă şi un cămin viu. Pentru că o femeie poate fi toate acestea dacă va şti să îşi asume împlinirea ei, nu la modul egoist şi strident, ci ca un efect al iubirii care îl caută în permanenţă pe celălalt şi fericirea lui.

Toate aceste repere de normalitate se pot câştiga doar prin asumarea de către femeie a propriei identităţii şi condiţii şi se împlinesc mai ales prin respectul reciproc pe care noi ştim să i-l oferim. Dacă femeia îşi asumă fragilitatea ca pe o constituţie a firii ei nu înseamnă că renunţă la hotărârea ei în faţa bărbatului, ci arată că adevărata putere şi demnitate stă în asumare şi modestie. Dacă femeia alege să fie delicată acest lucru este o invitaţie la a descoperi că adevăratul caracter stă în asumarea slăbiciunii şi nu în ocolirea ei. Şi dacă, mai presus de toate renunţă la o falsă complexitate a sufletului, femeia arată că iubirea înseamnă înainte de toate claritate şi limpezime.

Şi dacă ar fi să ne gândim la idealul feminin nu putem evita întrebarea cum ar trebui să fie o femeie adevărată, o întrebare pe care secolul trecut şi-a pus-o cu multă insistenţă. Aici, în mod evident răspunsul nu o poate ocoli pe Fecioara Maria, care întrupează feminitatea prin excelenţă, ale cărei calităţi sunt: discreţia, devotamentul, iubira, răbdarea, curajul, modestia, dar şi conştiinţa nobleţii unice. Pentru că toate acestea sunt premize ale adevăratului progres uman, care este cel interior şi pentru asta spunea Goethe: „Eternul feminin ne trage în sus!”

Pr. Bogdan IVANOV

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *