April 21, 2024

Pacea este un mediu indispensabil vieții, creșterii, dezvoltării, atât la nivel biologic, cât și, evident, la nivel spiritual. Dumnezeu este definit cu prioritate și în mod esențial iubire. Pacea Sa izvorăște din iubire, și ca un ocean infinit, devine mediu al comuniunii cu tot ceea ce a primit viață din mâinile Lui.

Să nu se tulbure inima voastră” (Ioan 14, 27). Există în ființa omului o sfâșiere fundamentală produsă de păcatul originar. Dar, deși omul este sfâșiat, el nu moare, suferă în schimb. Fiecare om suferă. Să înțelegem propria noastră neliniște și sfâșiere, originar neculpabilă și neimputabilă nici unuia dintre noi. Să înțelegem de ce ne stăpânește nemulțumirea, setea de tot mai mult și mai rafinat. Să înțelegem de ce reacționăm, din ce rană deschisă ne vine instinctul să ne apărăm mușcând necontrolat în jur. Să înțelegem că nu purtăm noi toată responsabilitatea și vinovăția manifestărilor noastre de răutate.

Viața supranaturală din care trăim nu distruge natura, o presupune și o poartă progresiv la desăvârșire; dacă aceasta se lasă purtată. Lupta noastră spirituală, este o realitate pe care nu o putem ocoli. Dacă o ocolim, nu creștem. Dar, lupta presupune efort, convulsii, căzături și răni – mai mult la nivel interior-sufletesc -, și de aici rezultă reacțiile noastre violente acute, de aici vine agresivitatea noastră.

Iată de ce este de înțeles că trebuie să ne acuzăm mai puțin și să ne iertăm mai ieftin. Iată de ce suntem chemați să-l înțelegem pe celălalt, chiar dacă nu vedem de ce acționează agresiv; în majoritatea cazurilor verbal.

Dumnezeu creează ființele în fundamentală libertate, chiar dacă acestea sunt destinate să trăiască din relația cu El, deci dependente de El; este atât de valabil pentru om acest lucru.

Folosindu-se rău de libertatea primită, omul își pierde pacea, deoarece părăsește mediul iubirii divine, fie pierzând sensul și țelul vieții sale, îndepărtându-se de voința lui Dumnezeu, fie păcătuind grosolan. Asta ni se întâmplă tuturor adesea, trebuie să o recunoaștem cu onestitate.

Pierdem pacea din frică, din frica de a nu corespunde așteptărilor lumii, semenilor, concurenților, superiorilor; din frica de a nu suferi umili și rușine. În realitate, cu Dumnezeu știm că rezolvăm relația mai ușor: El ne cunoaște, El iartă, El are răbdare, fiindcă ne iubește, știm asta din experiență.

Pierdem pacea din cauza exagerărilor. Mai binele este dușmanul binelui. Când suntem pasionați să orbiți de o patimă sau idee exagerăm, vrem să facem lucrurile chiar mai bine decât vrea Dumnezeu. Atunci pierdem timp inutil, timp ce ar trebui să-l folosim în alte scop scopuri, pierdem proporțiile lucrurilor, valoarea pe care merită să o acordăm lucrurilor sau persoanelor și pierdem prețioasa pace.

Pacea mea o dau vouă, nu precum o dă lumea” (Ioan 14,27). Lumea poate oferi doar o pace interesată, de tip comercial, o pace limitată, inconsistentă, o pace care nu presupune sacrificii din partea „dăruitorului”. Hristos oferă o pace consistentă, care rămâne – atâta timp cât nu este alungată – o pace la baza căreia El pune cu generozitate și conștient sacrificiul Său, al voinței Sale umane, al sentimentelor Sale, al trupului Său, al ființei Sale. Lumea nu se știe jertfi pentru pace, deși în toate epocile istoriei au existat și eroi ai păcii. Lumea face tratate diplomatice – desigur, bune și cu un anumit efect – dar nu știe face dreptate pentru că nu știe jertfi din al său. Lumii îi este frică să jertfească din al său, crezând că astfel pierde și piere, nu știe ce potențial de dăruire poartă în sine.

Veniți la Mine toți cei ostenit și împovărați […] și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29). Potențialul păcii inimii noastre are nevoie să fie păzit și alimentat. Aceasta se poate realiza prin grija față de mediul necesar vieții spirituale. Consecvența și calitatea vieții de rugăciune contribuie substanțial la pacea inimii și vieții noastre. Potențialul păcii inimii noastre are nevoie să fie restabilit. „Fericiți făcătorii de pace” (Matei 5,9). Potențialul păcii inimii noastre cere să fie fructificat. Fericiți cei ce aduc și răspândesc pacea în inimile semenilor lor, inspirându-se din viața lui Hristos. Comuniunea dintre noi are ca și condiție pacea inimii fiecăruia în parte. Comuniunea este esențială, dar fără contribuția „făcătorilor de pace”, comuniunea dragostei creștine – mediu al vieții, al creșterii, al libertății, al desăvârșirii omului – nu se poate realiza.

Dumnezeu vrea să realizeze înfrumusețarea, desăvârșirea lumii prin contribuția noastră. Și pentru aceasta ni L-a dat pe Fiul Său Isus Hristos, Cel Unul Născut, Domnul păcii, pe Care, zi de zi, nu doar de Crăciun, trebuie doar să vrem să-L lăsăm să se nască, și să renască, în sufletele noastre; și atunci vom deveni făcători de pace, creatori de pace, lumii îndumnezeire.

Pr. C.B.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *