Ediția a 9-a a festivalului Interferențe, a pornit în forță încă din prima zi- duminică 3 noiembrie-, zi a spectacolelor cu tematici diferite, de impact prin actualitatea lor.
Nu știu dacă textul la Cineva are să vină-producție ARCUB București; regia Chris Simion Mercurian; scenografia Bianca și Sabina Veșteman; coregrafia Ioana Macarie, concept video și sunet Cristi Enache, lumini Alin Popa; cu Ofelia Popii/Ea și Ciprian Scurtea (El, Proprietarul)-este și cel mai bun al norvegianului Jon Fosse. Fosse considerat de unii ca un continuator al lui Ibsen, considerat de alții ca un plagiator al lui Ibsen, în orice caz, chiar dacă părerile sunt împărțite, rămâne un dramaturg ce merită cunoscut, mai ales că a trecut numai 1 an de la decernarea Nobelului pentru literatură, premiu care l-a impus atenției generale.
Cineva are să vină deschide calea unor diverse aplecări și interpretări. Poate fi văzută și analizată ca piesă-poem, centrată în jurul unei teme comune, des abordată, problemele vieții de cuplu, de la vise, așteptări și dorințe la realitate. Cert este că nu există, nu poate exista dragoste și înțelegere acolo unde există gelozie, dorință de control a partenerului, nesiguranță în general. Poate fi văzută apoi ca o dramă psihologică, drama a două personaje ce vor să-și salveze viitorul și nu oricum, ci într-un spațiu asumat, o casă în paragină la capăt de lume, loc ”unde nu poți să te întâlnești cu mulți oameni”. Casa în sine este exprimarea stării de fragilitate a relației. În fine, poate fi văzută și drept thriller, mister și suspans generate de multe și surprinzătoare fenomene greu de explicat (o ușă care se deschide și se închide singură, sunete suspecte, haine care se mișcă în garderob, un tablou care cade de la sine, o ladă care începe să se miște în mai multe direcții). Și tot din categoria mister și suspans face parte finalul, cu două posibile interpretări care o vizează pe Ea, părăsirea locului sau sinucidere. Interpretarea finalului aparține spectatorilor.
Ofelia Popii și Ciprian Scurtea oferă două recitaluri actoricești care susțin bine demersul ideatic, într-un text în care cuvintele principalele, cuvintele cheie sunt singurătate, însingurare, evadare, retragere, abandon, cuplu, fericire vs nefericire, gelozie, anxietate, reconciliere, regăsire, mediu, fragilitate, mai sunt și altele, dar cele amintite pun cel mai bine pe tapet cele trei interpretări ale piesei, piesă-poem, dramă psihologică, thriller.
Cu Evadarea tăcută-producție a Teatrului Național București; regie, dramatizare și interpretare Oana Pellea; scenografie Vladimir Turturică, light design Ștefan Dumitra-ne reîntâlnim cu una din marile doamne ale teatrului românesc, Oana Pellea, prezență constantă în festivalul Interferențe. Apoi, apoi ne întâlnim cu scrisul Lenei Constante (1909-2005), artist plastic, pictor scenograf, scriitor, model uman de cunoscut și urmat. A stat închisă 12 ani (1950-1962), din care 8 ani în recluziune totală, fără a omite 5 ani de anchete greu de suportat. În toți însă trebuie luați în considerare cei 3F: frica, frigul, foamea. I-a fost dat să trăiască ”o experiență unică. O femeie singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuți din ore, din minute, din secunde. Secundele aceasta aș vrea să le povestesc, aceste 3600 de secunde dintr-o oră, aceste 86400 de secunde dintr-o zi…”. Ani ce se regăsesc în Evocarea tăcută, text publicat la Paris în 1990, publicat în limba română , doi ani mai târziu, 1992.
Oana Pellea semnează dramatizarea textului, o misiune deloc ușoară. Dar una care se îndreaptă și surprinde esențele, lucrurile care nu apar în nicio carte de istorie. Lucruri generate de comunism, lucruri care trebuie cunoscute, de cei tineri îndeosebi. Cartea, veritabil document istoric, pune la zid comunismul, cu toate tarele sale, de la închisori la asasinate, bătăi, torturi, delațiuni, șantaj, amenințări, privarea de educație, de realizare social-profesională…Ce este surprinzător, Lena Constante nu judecă pe nimeni. Devine astfel glasul celor mulți care și-au văzut tinerețea și speranțele năruite de un regim criminal. Cartea trebuie citită, piesa trebuie văzută. Mesajele transmise sunt puternice, de neuitat.
Această ipostază a Lenei Constante, de deținut politic, o datorăm Oanei Pellea. Povestea este spusă în cel mai simplu mod posibil, Exprimare clară, pe înțelesul tuturor, fără gesturi patetice, fără exteriorizări, un discurs controlat. E drept, și un joc actoricesc minimalist, dar de o sinceritate copleșitoare în reconstituirea unor crude realități post război, cum sunt ocuparea țării de către sovietici și instaurarea comunismului. Percepem la adevărata ei valoare drama existențială prin care a trecut Lena Constante, privire lucidă în trecutul ce nu trebuie uitat.
Un plus extraordinar în drama existențială a Lenei Constante, îl datorăm duo-ului Vladimir Turturică-Ștefan Dumitra, scenografie și light design la superlativ. La urma urmei, nu suntem la o conferință de presă cum ar părea la prima vedere. Microfoanele, veritabile săgeți, sulițe dacă vreți, nu sunt altceva decât alte încorsetări, alt mod primitiv de tortură psihică și fizică.
Luni, 4 noiembrie, a fost ziua spectacolului Ultima bandă. Nu eu de Samuel Beckett, producție SFUMATO Theatre Laboratory, Bulgaria (mă voi opri asupra spectacolului în ediția de miercuri 6 noiembrie).
Marți, 5 noiembrie, 19:00, este programat spectacolul Janovics de Vecsei H. Miklos și Nemeth Nikolett, regia Vidnyanszky Jr, producție a Teatrului Maghiar de Stat Cluj-Napoca.
Demostene Șofron
