Se spune despre Raţa sălbatică că este cea mai complexă piesă scrisă de Ibsen (1828-1906). Complexe sunt, părere personală, toate, şi am învedere complexitatea temelor propuse de Ibsen, trecut sau prezent ce pune în discuţie fundamentele existenţei umane. Dacă e să amintesc doar câteva, atunci mă opresc asupra textelor la Un duşman al poporului (decizia de a spune adevărul şi urmările sale), Strigoii (ipocrizia moralităţii), Hedda Gabler(critica burgheziei secolului 19), Stâlpii societăţii(minciuna socială la rang de artă), Rosmersholm(vechi vs nou), John Gabriel Borkman, Constructorul Solness şi nu în ultimul rând, Raţa sălbatică. Şi nu trebuie uitat că în prim planul acţiunilor sunt şi stau familiile norvegiene ale lui Ibsen, cu bune şi mai puţin bune, în orice caz, cu păcate descoperite în timp, caractere în căutarea adevărului, suprem dacă se poate. În cazul de faţă, Gregers Werle. Pentru că nu-i aşa, „Adevărul nu poate fi inventat, trebuie descoperit”. Dar şi cu un îndemn de ţinut minte, „Să nu-i acuzăm pe alţii pentru propriile noastre greşeli”.
Raţa sălbatică are deja o vârstă apreciabilă, 140 de ani de la premiera pe Den Nationale Scene din Bergen, Norvegia. În centrul atenţiei generale sunt două familii, a industriaşului Werle şi a fotografului Hjalmar Ekdal. Cu ele suntem cuprinşi în complexitatea relaţiilor familiale, o luptă nu numai pentru adevăr, ci şi o inegală realitate vs idealism. Ajung astfel la simbolistica raţei sălbatice. de la viaţa fericită a tinereţii pentru Bătrânul Ekdal, la minciună (pentru Hedwig) sau evadare pentru Hjalmar.
Intriga în sine nu este deloc simplă, aparţine deopotrivă trecutului şi prezentului. Părinte al realismului în teatru, Ibsen introduce, pentru epuizarea temelor şi pentru analiza psihologică a personajelor, discuţia, lungă şi interminabilă, obositoare prin detaliile dezvoltate, discuţie însă ce câştigă şi prinde spectatorul prin vigoarea dialogurilor, cursivitatea şi coerenţa lor. Chiar dacă sunt dilemele omului de ieri şi de azi, cu împliniri şi eşecuri, bucurii şi necazuri, existenţe mizere mai toate. Să nu uităm totuşi că „Uneori e bine să te cufunzi în adâncurile întunecate ale existenţei’’. Iar cât priveşte minciuna, ‚‚minciuna vieţii rămâne un principiu stimulator’’ (Relling).
Producţie a Teatrului Naţional din Miskolc, Ungaria, Raţa sălbatică are în regizorul şi scenograful Rusznyak Gabor, dar şi în actori-Fandl Ferenc, Harsanyi Attila, Meszoly Anna, Fazakas Julia, Gaspar Tibor, Szegedi Dezso, Nadasy Erika, Salat Lehel, Farkas Sandor, Kerekes Valeria, Takacs Maria-echipa ideală. Care, la final de spectacol, te îndreptăţeşte să afirmi că ai văzut un spectacol bine, foarte bine pus în scenă, foarte bine jucat. Chiar dacă s–a intervenit în text, chiar dacă numărul personajelor a fost redus la 11, chiar dacă nu se vorbeşte despre studioul fotografic al lui Ekdal, chiar dacă nu ni se spune nimic despre ‚vinurile de Tokai’ sau despre cărţile din pod (cele mai multe în limba engleză) şi chiar dacă nu ne întâlnim cu numele lor reale. Inserţiile moderne potenţează textul, apropriindu-ni-l, de aici şi actualitatea de care vorbeam la început.Rusznyak Gabor merge la esenţa textului care vizează viaţa familiilor Werle şi Ekdal. Aşa ajungem să-i cunoaştem şi să ne familiarizăm cu Leneşul, Griş, Siropa, Chefi, Frângător, Relic, Bătătorul, Relic, doar Bunicul şi Gina rămânând cu numele lor. Un cerc vicios în care mai toţi sunt prinşi în vârtejul minciunilor, al secretelor, al nedreptăţilor, al împlinirilor sau/şi ratărilor personale, într-o piesă despre memorie, timp şi adevăr. Deşi mai putem vorbi şi despre sărăcie, egoism, fericiri deşarte…
Decorul, multi funcţional, sprijină din plin cursivitatea acţiunii, jocul actoricesc, case ( lui Werle, respectiv studioul lui Ekdal) ’’în care duhul lui Dumnezeu ar locui’’, decor şi în spiritul zilelor noastre.
Pun punct însemnărilor la Raţa sălbatică, spectacol excelent, inspirat selecţionat în Interferenţele cu numărul 9.
România înainte şi după decembrie 1989
Al doilea spectacol al zilei de vineri, 8 noiembrie, Jurnal de România, Timişoara-regia Carmen Lidia Vidu, dramatizarea Andrea Wolfer, montaj foto-video Cristina Baciu şi Ovidiu Zimcea-pune în discuţie prin cele şase personaje feminine, actriţe ale Teatrului German de Stat din Timişoara-Ida Jarcsek Gaza, Ioana Iacob, Tatiana Sessler Toami, Torok Daniela, Torok Olga, Torok Silvia-România înainte şi după decembrie 1989. Este viaţa lor personală într-un oraş tampon între Vest şi Est, într-o Românie măcinată de sărăcie, nesiguranţă material-financiară, într-un decembrie în care ‚lupta cu moartea nu se câştigă’.
Este un alt mod de a vorbi despre românii ajunşi la disperare. Dar şi un mod de a se vorbi despre teatru, German în primul rând, apoi despre Operaţiunea Trandafirul, despre educaţia precară înainte şi după 89, despre copilării pierdute, despre taţi alcoolici şi violenţi fizic şi verbal, despre creşterea copilului de către bunici sau de către un singur părinte, despre generaţia cu cheia la gât, despre migraţie, despre necesitatea ca românul să ducă o viaţă normală. Aceasta din urmă greu, foarte greu de împlinit, chiar şi în zile de libertate şi democraţie.
Confesiunile câştigă în credibilitate şi prin cuvântul rostit, fără patimă, simplu, în cel mai firesc mod posibil, într-o tăcere copleşitoare prin adevărurile spuse, deloc cosmetizate sau exagerate. În spiritul genericului ales pentru cea de a 9-a ediţie, a celor 35 de ani după schimbarea regimului.
Demostene Şofron
