La 16 mai 1954, în cunoscuta închisoare politică de la Jilava, în apropiere de Bucureşti, un preot român, Monseniorul Vladimir Ghika, împlinea cel mai măreţ act al vieţii sale: îşi încredinţa sufletul lui Dumnezeu. Actul suprem, moartea sa dramatică la vârsta de 81 de ani, încununase în mod glorios o viaţă oferită pe deplin lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Torturile nemiloase, foamea şi frigul au slăbit trupul subţire al celui care, prin naştere, ar fi meritat onoruri şi bogăţii, întrucât Vladimir Ghika era descendent dintr-o familie princiară.
Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Istanbul, unde tatăl lui era ministru plenipotenţiar al României, principele Vladimir a primit o educaţie conformă statutului familiei sale, care îl destinase unei cariere diplomatice. A studiat la Toulouse şi la Paris, unde i-a cunoscut pe cei mai rafinaţi intelectuali ai epocii. S-a apropiat şi de studiul teologiei şi s-a simţit atras într-un mod deosebit de catolicism, pe care a dorit să-l aprofundeze, mai ales după ce a cunoscut suflete nobile, însufleţite de o iubire vie şi autentică, precum sr. Vincenza Pucci, superioara Fiicelor Carităţii. Idealul dăruirii totale a propriei vieţi lui Dumnezeu şi aproapelui a devenit pentru tânărul Vladimir un impuls de viaţă şi de căutare spirituală.
În 1902 a devenit membru al Bisericii Catolice, dar a rămas cu un profund respect faţă de valorile Bisericii Ortodoxe în care a fost botezat. Nu a încetat niciodată să cultive şi să manifeste dorinţa intensă pentru unitatea creştinilor, după cum atestă scrierile sale şi relatările făcute de numeroşii săi fii spirituali.
Interesul său constant pentru teologie l-a condus către studii aprofundate, finalizate cu un doctorat, însă Vladimir Ghika nu este amintit astăzi pentru formarea sa teologică, ci pentru învăţătura lui spirituală, pentru sfinţenia şi pentru activitatea sa apostolică. Iar poporul credincios nu-l cinsteşte ca pe un mare teolog şi om de cultură, care aparţine unei familii nobile, ci ca pe un principe al carităţii, un apostol din secolul al XX-lea şi, mai ales, un martir al credinţei.
Va rămâne timp de douăzeci de ani un teolog laic, dând mărturie despre posibilitatea de a fi creştin autentic şi complet chiar şi în viaţa laică. Nu a abandonat, însă, proiectul de a deveni preot, la care renunţase doar provizoriu, ca un act de iubire şi respect faţă de mama lui care nu era de acord cu această vocaţie a lui. A fost hirotonit preot în anul 1923, la vârsta de 50 de ani, la Paris, în capela casei-mamă a Lazariştilor, iar misiunea sa pastorală a avut, încă de la început, o dimensiune universală. Sfântul Părinte l-a numit protonotar apostolic şi membru al comitetului de conducere a Congreselor Euharistice, responsabilitate care i-a dat posibilitatea de a purta în lumea întreagă mărturia sa de credinţă şi de iubire.
Perioada pariziană a preoţiei lui, care marchează începutul apostolatului ca preot, conţine deja toate coordonatele învăţăturii sale spirituale şi ale planului său pastoral, care ar putea fi sintetizat în trei tematici: o viaţă mereu conştientă şi însufleţită de prezenţa reală a lui Dumnezeu, rugăciune continuă şi liturgia aproapelui.
A fost numit rector al bisericii diecezane a străinilor din Paris. Nu mult după aceea, preotul cu origini princiare decide să-şi stabilească domiciliul într-o baracă sărăcăcioasă de la periferia capitalei franceze, în zona dintre Gentilly şi Villejuif, locuită de cei mai lipsiţi, atât din punct de vedere material, cât şi spiritual.
Ultimii cincisprezece ani de viaţă i-a petrecut în România. S-a întors în ţara de origine în vara anului 1939, pentru a petrece câteva luni împreună cu familia, dar evenimentele dramatice ale izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial l-au împiedicat să se întoarcă în Franţa. În toamna lui 1939 îl găsim în slujba refugiaţilor polonezi, a căror situaţie era într-adevăr cumplită. În 1944, când Bucureştiul a fost puternic bombardat, Monseniorul s-a dăruit cu totul pentru a ajuta victimele. În anii următori a muncit în mod constant împreună cu Fiicele Carităţii, ajutându-i pe toţi aceia care aveau nevoie de ajutor material şi, mai ales, spiritual, iar numărul persoanelor pe care le conducea spre Dumnezeu creştea în permanenţă. Monseniorul era de-acum cunoscut în capitala României ca un punct de referinţă şi de mângâiere într-o perioadă de mare teamă, tulburare şi confuzie spirituală.
În 1948, familia lui, care se afla în pericol din cauza noului regim politic, a hotărât să părăsească România, însă nu a reuşit să-l convingă şi pe Vladimir, care nu a vrut să părăsească sufletele care îi fuseseră încredinţate, deşi era conştient de riscurile mari pentru libertatea şi viaţa lui. Chiar dacă activităţile lui erau cu caracter strict religios şi caritativ, lipsite de orice nuanţă politică, Monseniorul era considerat un pericol pentru cei care doreau să-L înlocuiască pe Dumnezeu cu o ideologie. El era părintele spiritual a numeroşi tineri care-l căutau în permanenţă pentru a primi sfaturi şi sprijin moral.
Monseniorul era acel tip de persoană care zguduia sufletele, care le trezea din amorţeală. Cei care îl întâlneau pe stradă percepeau sfinţenia din acel bătrânel cu plete albe, cu reverenda şi încălţămintea uzate, şi îşi plecau privirea în semn de respect. Tocmai pentru acest lucru era considerat periculos de către regimul care vroia să abolească religia.
A fost arestat în noiembrie 1952, cu acuzaţia de complicitate la crimă de înaltă trădare. Dar Monseniorul nu putea trăda un regim pe care nu-l slujise niciodată. A fost condamnat la trei ani de închisoare, unde şi-a continuat apostolatul până la moarte. În acel context de detenţie inumană a eliberat de păcat multe suflete, iar mulţi deţinuţi au primit încurajare şi mângâiere de la acel preot catolic ajuns doar o umbră, care nu se mai putea ţine pe picioare, dar care la proces s-a ridicat în boxa acuzaţilor şi s-a apărat singur, gest pe care l-a făcut pentru a-i întări pe ceilalţi prizonieri. A murit în închisoare, în mai 1954.
Dacă Vladimir Ghika ar fi azi printre noi, l-am afla în locuri diametral opuse. L-am întâlni atât în cercurile culturale şi în cele ale oamenilor de ştiinţă, cât şi în favelele ţărilor latino-americane, ori în cartierele sărace ale vreunui mare oraş. Ar fi, cu siguranţă, prezent în academii şi universităţi, precum şi în taberele de nomazi, în barăci de-a lungul râurilor, în comunităţile de imigranţi şi, mai ales, în comunităţile conaţionalilor săi din străinătate, care se roagă pentru ca gloria lui Dumnezeu să se manifeste şi prin beatificarea şi canonizarea Monseniorului. Dar se roagă, în mod deosebit, pentru ca, prin mijlocirea lui, Dumnezeu să-şi îndrepte cu bunăvoinţă privirea spre poporul român din sânul căruia l-a ales, pentru ca exemplul lui de credinţă şi de iubire să rămână veşnic viu.
Anca Mărtinaş
