Cred că nu există scriitor contemporan care să nu-și fi încercat puterile în mai multe direcții și genuri literare, și, în același timp, să rateze atât de multe autoficțiuni ca Ov. Pecican. A scris romane, eseuri, contribuții de istorie literară, poezie, critică literară, s-a lăsat fascinat de personalitățile unor scriitori ca Nicolae Breban sau Gh. Grigurcu, a făcut pe prezentatorul Tv sau pe editorul de cărți sau pe redactorul de reviste, într-un fel de competiție cu sine însuși, foarte largă și div până a venit în cele din urmă fixarea într-un domeniu sigur de lucru. Opțiunea a venit odată cu preluarea cursului de Istoria literaturii române vechi de la Facultatea de Litere clujeană, care l-a obligat să citească sistematic, și să încropească o bibliografie pe măsură. Aici și-a găsit un teren fertil de lucru, mai ales după descoperirea cronicii anonimului unguresc și a gestei despre Roman și Vlahata (1390- 1395), căruia i-a consacrat mai multe studii, care s-au transformat în cele din urmă în pasiune. A început o explorare sistematică a zonelor istorice și culturale, de pe urma cărora a dat la iveală cărți de imagologie și culturologie, precum Troia, Veneția, Roma (2007), Sânge și trandafiri, Cultura erotică în Moldova ștefaniană (2004) și chiar o Istorie a României în trei volume, atestând intrarea sa definitivă în zodia enciclopedismului de anvergurăt, hărăzit doar marilor spirite cu orizont cultural vast. În acest context a fost lesne de înțeles că a investigat și cultura românească aferentă epocilor istorice cercetate, din care a desprins lucrarea independentă cu titlul Istoria culturii române, vol. I (Ed. Cuantic, 2025), apariție ce trebuie salutată cu toată căldura. Desigur, sursele, metodologia, principiile, coordonatele, structurarea etc, au necesitat o aprofundare temeinică a domeniului, întrucât de la E. Lovinescu nimeni nu s-a mai încumetat a realiza o astfel de sinteză. În condițiile actuale, când progresul cercetării sectoriale a atins zone , teme și realizări care nu pot fi ignorate, cartea lui Ov. Pecican s-a îmbogățit și a crescut semnificativ, iar selectarea și sistematizarea lor i-a luat ceva timp pentru a fi parcurse și clarificate. Din păcate, credem noi, acest prim volum e prea dependent de istoria propriu-zisă și decantarea ideilor nu i-a mai permis o mai bună structurare a materialului, prea multe aluviuni din această zonă de constatare fiind trecute tale-quale și în compendiul de istoria culturii. Cea dintâi impresie la lectură este a unui spațiu prea aglomerat, cu prea multe fenomene, aglutinate mozaicat, fără o mai mare preocupare de a fi sistematizate și așezate pe linii directoare corespunzătoare : moștenirile latină și cea slavonă, bizantină și grecească, atestări istorice, filologice, instituționale, folclorice, mitologice, literare, artistice ale unor direcții de cultură funcționale pe teren românesc etc., inclusiv mișcarea teologică a scriitorilor protoromani. În loc să găsim aceste direcții bine delimitate punctual, avem de-a face cu o adevărată încălecare de domenii, de prezențe eterogene și conjuncturale, care se aglomerează într-un crescendo amețitor, din care se distinge cu greu direcția de acțiune și evoluție pe teren românesc, și cu atât mai puțin raportul dintre influență și asimilare, în sensul aprofundării specificității/coloraturii naționale locale. Dominantă este, așa cum am spus, arta și cultura română veche, antică și medievală, și mai puțin fenomenul cărții care ar trebui să fie hotărâtor. În ce mă privește, aș fi considerat să ca acest fenomen să fie cercetat cu prioritate, cu centrele editoriale respective (vezi bibliografia Evei Mârza) și cu specificul lor religios, cărți precum Enciclopedia română veche, cataloagele lui Bianu-Ștrempel, dar și Istoria lui Cartojan, cercetările lui Gaster, Cipariu, Hasdeu nu figurează la bibliografie, iar în loc de sintezele lui Ioan-Aurel Pop, Vătășanu sau Marius Porumb sunt preferate nume ca Nicolae Bot, Mariana Coman, Marius Liviu sau Mona Mamulea. E adevărat că numele autorilor folosiți pot fi găsiți în indicele de nume din final, dar numele lui Boia nu l-am găsit acolo, deși, am dorit să controlez în ce măsură este valabilă aprecierea lui Răzvan Voncu din cronica sa din „România literară” potrivit căruia opiniile autorului ar fi mai aproape de Lucian Boia decât de Ioan-Aurel Pop. Fără îndoială, curajoasa întreprindere a lui Ov. Pecican merită o analiză mai serioasă decât o putem face noi aici, putând remarca printre reușite faptul că a reușit să extragă din rezultatele cercetărilor lui Ovidiu Bârlea și Ion Taloș sugestiile esențiale pentru definirea aportului folcloric la creionarea unui ethos național caracteristic, fiind subliniat rolul vechiului colind românesc la identificarea unor atitudini de substrat latin trecut prin creștinism. Sunt lucrări care pun în valoare atât moștenirea lui Traian, cât și aportul „dacic” la identificarea acelor „accente axiologice” necesare unor reliefări de profunzime. Efortul autorului de a semnala aspecte și trăsături noi ale mentalității noastre civilizatorii este demn de remarcat, la fel ca periplul propriu străbătut în căutarea unor specificități neluate în seamă până acum și care investighează aspecte culturale multiple, sesizabile încă din zorii etnogenezei noastre până în epoca marilor domnii promovatoare de cultură (chiar dacă Neagoe Basarab și Brâncoveanu sunt mai puțin solicitați). Ne propunem să revenim asupra subiectului, spre a revela în totalitate și contribuția sa la decelarea spațiilor de mare eficiență pe care le-a hașurat, și care sunt nu puține, dar care par îngropate într-un parcurs argumentativ excesiv. Opinia noastră este aceea că abia s-au schițat în acest volum coordonatele de bază ale unei culturi care își va găsi adevăratul tempo creativ în Epoca Luminilor, când se stabilesc cu adevărat liniile directoare ale unei culturi și când are loc începutul marelui proces de sincronizare, dublat și de atitudinea critică necesară. Ceea ce ne-a oferit până la această dată este un început extrem de promițător, marcând intrarea numelui de Ovidiu Pecican în zona culturii enciclopedice de performanță.
Mircea Popa
Articolul Ovidiu Pecican și Istoria culturii românești apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
