Prea adeseori discutăm despre partea vizibilă a Crăciunului. Suntem convinși de materialitatea accentuată a alcătuirilor noastre de sezon. Ne îngrijorăm noi înșine de voracitatea achizițiilor, ne simțim urmăriți de discursurile consumismului, suntem împotrivă sau pentru anumite atitudini, receptăm detaliile în speranța de a întrezări esențialul, facem muncă de ocnaș al ceremonialului.
Moralistul din mine, la fel de stingher ca vina ce o poartă, discerne iminența evenimentului ce stă să aibă loc la finele lunii decembrie. Oricât de creștin sau ne-creștin e ritmul vieții, oricâte războaie ne bat la poartă, oricâte suferințe mai răbdăm, Nașterea lui Iisus Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru, Mesia cel așteptat, singurul lucru nou sub soare (Sf. Ioan Damaschinul), Om și Dumnezeu deodată, schimbă conformația vieții noastre.
La distanță de magicul sărbătorilor (care pare să fi e un sinonim de circumstanță virtuală al bucuriei Crăciunului), noi, creștinii, avem pâlpâirea credinței în vestea bună primită de sus că sfârșitul vieții biologice nu e finalul a ceea ce suntem. Pentru prima dată în istorie, Cineva a venit să ne spună că lu mina din noi nu va apune niciodată, că tot ce am sperat și am aruncat în jocul absurd și nedrept al vieții va avea o continuare și o împlinire prin credința în Cel Unul-Născut.
Vestea Nașterii lui Dumnezeu într-o peșteră se transpune în vestea nașterii lui Dumnezeu în viața noastră și, deși pare doar un artificiu retoric, doar conștiința că tot ce suntem și tot ce facem are un sens personal și meta-istoric aduce flacăra răsăritului în noi. În puține ocazii, universul a reacționat la fel de vizibil și astronomic ca-n cazul acestei Nașteri deduse de înțelepții magi din Orientul Îndepărtat.
În puține ocazii similare, universalitatea acestei descoperiri a strălucit cu atâta pregnanță de neocolit. În și mai puține ocazii, ne-am aprins lăuntric de lumina acestei clipe.
Ar fi fost și greu să o facem singuri, de capul nostru într-o lume fără de cap. Tocmai de aceea, autoritatea părinților nu este autoritatea unei opțiuni, ci este glasul a tot ce nu poate fi spus și nu poate fi văzut. Nu vrem să vedem dragostea părinților noștri ca pe o sumă categorică de însușiri pozitive. Nu ne naștem pentru ca părinții să se / ne dezvolte personal. Ne naștem pentru că nu vedem altă cale, așa cum Mântuitorul S-a născut fiindcă nu Se vedea. Crăciunul este sărbătoarea prin excelență a nevăzutului, nu în sensul invizibilității persoanei istorice și divine a lui Iisus Hristos, ci a prăznuirii dumnezeirii care, deși Se vede, rămâne nevăzută. Și dacă am forțat nota, iertați-mi origenismul.
Asemeni părinților, care ne țin de brațe în ajunul pașilor noștri, credem că este și viața noastră spirituală. Nu vom putea merge niciodată singuri într-un tărâm în care totul pare nesigur și minat de intenții sclipicioase. Trebuie să fi e cineva să ne expună pericolele acestui versant, să ne asigure cum se asigură alpiniștii, să ne ferească de mlaștina plăcerilor paralizante, de mirosul fetid al nedreptății. Cine ne încredințează aceste sfaturi nu va fi un maestru distant și mult prea înțelept, ci o inimă de părinte mult prea pățită, a cărui dragoste este suferința dedicată nouă.
Așa primim din partea celor dragi, părinți și bunici, semne le deplinei înțelegeri despre ce se întâmplă la Crăciun. De sărbători, tot ce nu se vede, rămâne nevăzut, iar tot ce se vede, încetează să se mai vadă. Adică: toată dragostea invizibilă a părinților și fiilor, rămâne nevăzută, ca un tezaur ascuns privirii, iar toate gesturile vizibile ale sărbătorii, încetează să se mai vadă în spatele bucuriei spirituale.
Va fi sunând silogistic acest paragraf, dar nu e oare dragostea orbirea supremă de care nu vrem să ne despărțim?! Că, iată, ea toate le vede, rămânând mereu nevăzută. Nu e oare Nașterea lui Hristos paradoxul nevederii văzutului?! A strălucit oare vreodată mai mult partea nevăzută ca-n amploarea văzută a Crăciunului?!
Vestea Nașterii Mântuitorului este prezentă planetar, și dacă mulți ne vor acuza de aculturație europocentristă, va fi mai puțin important: între toate observabilele zilei, se va fi strecurat și steaua magilor, se va fi auzit colindul îngerilor, se vor fi primit darurile sufletului, se vor fi prăznuit în regești ospețe, poate și războaiele se vor fi oprit. Cum să bombardezi de ziua Celui Care a născut viața?! Trebuie să te oprești, să ți faci cruce și să vezi nevăzutul păcii.
Tonul acestor rânduri vorbește despre deja înțeleasa prezență în sânul familiei și comunității, în simpla bucurie a receptării celui mai puțin vizibil lucru din toate și care se vede prin nevedere.
Sărbători fericite!
Diac. Dr. Eugen Adrian Truţa