Pocăința este cel mai important cuvânt rostit de Dumnezeu pentru omul născut în păcat și muritor. Pocăința este cheia învierii sufletului, cheia și ușa veșniciei și nemuririi. Pocăința este taina și poarta iubirii și a fericirii, după care tânjim și pentru care suntem zidiți. Este singura care poate duce ființa umană în comuniunea iubirii veșnice și cerești. Pocăința este fără de sfârșit pentru că este o creștere infinită în iubire și o adâncire nemăsurată întru smerenie.
Pocăința este primul cuvânt prin care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ, îi cheamă pe oamenii căzuți să revină în Împărăția lui Dumnezeu, de unde au plecat prin neascultarea iubirii părintești. Este primul cuvânt rostit de Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Logosului, întrupat în condiția noastră umană. Hristos vorbește ca un Om, chemându-i pe oameni, dar este și ca Dumnezeu, venit din cer. Mântuirea și salvarea omului este concepută de iubirea și sfatul comun al celor Trei Persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, dar se realizează concret prin iubirea și jertfa Fiului, care arată omului vizibil iubirea Sa dumnezeiască și cerească.
Toată viața noastră este o pocăință. Un proces nesfârșit de curățire, iluminare și îmbunătățire. Sfântul Ioan Damaschin numește pocăința (metanoia), schimbarea sau întoarcerea omului de la păcat la virtute, de la diavol, de care ascultă omul când păcătuiește, la Dumnezeu, de Care ascultând, se mântuiește. Pocăința este așadar și drumul nostru spre veșnicie, drumul de pe pământ la cer.
Pocăința continuă este singurul mod de păstra firea omenească în nepăcătuire. Petru s-a lepădat o dată de Hristos, dar a plâns toată viața această lepădare. David împăratul și proorocul a preacurvit și a ucis, iar apoi a plâns o viață întreagă, trăind în plâns și umilință, continuând-și drumul sfințeniei.
Toată viața să o trăim cu Dumnezeu în fața noastră, în prim-planul vieții noastre, iar alegerile noastre să fie după voia Lui revelată în cuvântul Scripturii, cum spune sfântul Antonie cel Mare.
Sfântul Siluan Athonitul ne îndeamnă să păstrăm pocăința și umilința pentru a ne păzi de gândurile perfide ale mândriei și ale slavei deșarte (adică de laudele și aprecierile oamenilor), spre a nu cădea din nou în păcat.
Experiența dovedește că, după orice gând de automulțumire, de autosatisfacție duhovnicească, suntem pândiți și de alte gânduri păcătoase. De aceea Părinții au statornicit ca bază a vieții duhovnicești osândirea și defăimarea de sine. Adică noi trebuie să trăim toată viața cu o adâncă zdrobire de inimă, cu străpungere a inimii, care izvorăște lacrimi duhovnicești. Acestea sunt la început de căință și de durere, iar mai apoi de bucurie și de mulțumire.
În Pateric există o povestire despre importanța pocăinței, care ne lasă multe învățăminte. Se povestește că un înger căzut (sau demon întunecat) a bătut la poarta raiului cu o întrebare pentru Cel Atotputernic. I-a spus îngerului de serviciu din poartă: „Întreabă-l pe Dumnezeu, cum aș putea să fiu primit din nou în rai?” Dorind a reveni la viață înger luminat. Și a întrebat îngerul pe Dumnezeu, iar Dumnezeu a răspuns: „Du-te spune-i, să-mi aducă cel mai de preț lucru din lume… și așa îl reprimesc!” Odată auzind cuvântul, îngerul căzut a început să cutreiere lumea în lung și în lat. „Ce pot să găsesc eu bun și de mare preț, se întreba, întru această lume degradată? Sunt numai păcate, numai mizerie și suferință”. Și negăsind nimic, s-a afundat în adânc de ocean. Acolo a văzut o scoică rănită care scotea o perlă, din rana ei și suferința ei, transfigurând-o. A dus această perlă la cer, iar poarta raiului s-a deschis puțin. „Este un lucru bun ce ai adus, dar nu cel mai de preț”, i-a spus Dumnezeu… „Mai caută!” După luni de căutare, când nu mai avea vreo speranță, colinda abătut păduri și lunci. Pe marginea unui râu doi copii se jucau în apă. Cel mai mare avea vreo zece ani, iar frățiorul cel mic cinci sau șase ani. Deodată valul îl răpește pe mezin cu mare iuțeală. Fratele mai mare se aruncă în valuri și-l salvează, dar el este prins de val, iar mai jos, la o cascadă, s-a înecat. Se gândește îngerul căzut în sinea sa: „Am să i-au inima caldă a acestui copil nevinovat, care s-a jertfit pentru frățiorul său. Ce poate fi mai de preț?” Luând-o, a zburat spre cer. Când a ajuns la poarta raiului, aceasta s-a deschis de-un stânjen, și a văzut frumusețile, lumina și bucuria, dinlăuntru. Dar glasul Domnului i-a răspuns, răsunând: „Totuși nu acesta este lucru cel mai de preț din lume! Mergi! Mai caută!” Întristat a mers în lume, iar vreme de un an, sălășluia în pustii, fără a căuta oameni și zarva orașelor. De-odată, într-o noapte ce observă? La lumina lunii, un pusnic se ruga cu mâinile ridicate spre cer. Plângea în hohote ceasuri în șir, jelind păcatele lui și ale lumii întregi. Lacrimile-i curge-au ca niște șuvițe de lumină argintie – aurită, împodobită cu nestemate, pietre scumpe și diamant… Uimit, și-a zis: „Am să iau câteva boabe din aceste lacrimi, să le duc lui Dumnezeu. Așa ceva n-am mai văzut!” Zicând, își udă aripa în lacrimile pusnicului, și porni în zbor spre slăvile cerești. De-odată a simțit o căldură în ființa sa. N-o mai simțise de milioane de ani (demonul este mai rece ca gheața), de când răzvrătindu-se înaintea lui Dumnezeu, a căzut din rai. Zbura cu viteză, dar căldura era tot mai mare, se transformase în dogoare, îl ardea. Ajunse în sfârșit la poarta Raiului, dar aceasta nu mai era. Cerul era deschis, iar cântările vesele ale îngerilor, îl întâmpinară. Uimit, observă că aripile sale de smoală, erau din nou albe, strălucitoare. Se transformase din nou în înger.
Tâlcul acestei povestiri, este acela că Dumnezeu iubește pe omul care se pocăiește, iar pocăința este lucru cel mai de preț în ochii Săi. Se mai pot observa anumite grade de apropiere de Dumnezeu. Perla reprezintă iubirea de frumos: de artă, poezie, muzică, pictură, sculptură. Sunt bune, te apropie de Dumnezeu, dar nu te introduc în Împărăția Lui. Inima frățiorului jertfit este un lucru minunat, ea reprezintă iubirea firească, pentru cei de-un sânge, dar care asemeni Legii Vechi, nu aduce mântuirea.
Doar plânsul și pocăința pentru mine și pentru lumea întreagă, după modelul lui Hristos, Care a plâns, S-a rugat și S-a jertfit pentru lumea întreagă, mântuiește. De aceea pocăința, ca și rugăciunea, au fost și rămân respirația și hrana noastră cea de toate zilele.
Arhim. Dr. Andrei COROIAN