July 20, 2024

Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu o vor birui.” (Mt 16,18)

Potrivit tradiției, la 29 iunie îi sărbătorim pe cei doi apostoli și protagoniști ai Bisericii: Petru și Pavel. Cel dintâi, Petru, este temelia și capul văzut al Bisericii, principele apostolilor, primul papă; celălalt, Pavel, este cel mai zelos și neînfricat propovăduitor al Evangheliei, devenit, din înverșunat prigonitor al Bisericii, cel mai înflăcărat apărător al ei. Amândoi slujesc pentru zidirea Bisericii lui Hristos: Petru, în Roma, iar Pavel, începând cu Asia Mică și Grecia până în Spania, pentru ca amândoi să moară ca martiri ai lui Hristos, la Roma, sub împăratul Nero, în anul 67: Sfântul Petru, răstignit, la dorința sa, cu capul în jos, nesimțindu-se vrednic de aceeași moarte ca Învățătorul său, iar Sfântul Pavel, beneficiind de dreptul de cetățean roman, este decapitat.

Ambii au murit, și totuși, amândoi trăiesc și azi, căci, prin moarte, ei s-au născut la viața cea nemuritoare. Din acest motiv, moartea sfinților se numește dies natalis, ziua nașterii. Dar Petru și Pavel mai trăiesc și în alt sens, căci, dacă Isus Hristos le-a promis că va fi cu ei până la sfârșitul lumii, ei trebuie să-și continue existența prin succesorii lor până la a doua venire a Mântuitorului. Iată de ce, în locul lui Petru, primul papă, a urmat șirul neîntrerupt al pontifilor, iar în locul lui Pavel și al celorlalți apostoli, a urmat nesfârșitul șir al episcopilor și preoților. Petru conduce și azi Biserica, în persoana papilor; Pavel propovăduiește și azi, în persoana episcopilor și preoților.

Isus Hristos, pentru a demonstra lumii că Biserica pe care avea s-o întemeieze nu este o lucrare omenească și nu se sprijină pe calități și puteri omenești, că este o lucrare divină, sprijinită pe puterea Sa dumnezeiască, și-a ales apostolii nu dintre filosofii și potentații timpului, ci dintre niște oameni simpli, neînvățați și de condiție socială umilă: dintre niște pescari. Aceștia, spre umilirea înțelepților lumii, au fost cei dintâi eliberatori ai spiritului omenesc, care au pornit, însuflețiți de dragostea lui Hristos, să cucerească pentru El nu numai lumea iudaică, ci o întreagă lume păgână, vestind tuturor popoarelor Evanghelia.

Dar, fiindcă prima notă caracteristică a Bisericii lui Hristos este unitatea, atât în învățătura ei, cât și în conducerea ei – precum unul este Hristos și una este învățătura Lui –, era necesară o legătură vizibilă care să-i țină în unire strânsă pe membrii ei, sub ambele aspecte ale unității, atât în ce privește doctrina, cât și în ce privește cârmuirea. Era nevoie de un centru, de un conducător unic al apostolilor și episcopilor, de un locțiitor văzut al capului nevăzut, Hristos. Omenește vorbind, era un gând temerar, o aventură, să așezi pe umerii unui singur om un edificiu atât de uriaș, o autoritate universală atât de copleșitoare, contra căreia vor lupta, pe rând, toți împărații acestei lumi, fără s-o poată nimici. Da, omenește vorbind, era un lucru imposibil, dar, fiindcă era după gândul și vrerea lui Dumnezeu, el s-a înfăptuit. În acest scop, Isus îl alege pe Petru ca el să fie stânca neclintită pe care să așeze cărămizile Bisericii Sale universale. Petru este investit de Hristos cu prerogativa divină de a învăța, îndrepta și conduce în mod negreșelnic turma credincioșilor, arătând tuturor adevărata cale spre mântuire. Încă din clipa când îl alege de apostol, Isus lasă să se întrevadă planul deosebit pe care îl avea cu el, căci, chemându-l, îi zice: „Tu ești Simon, de acum te vei chema Chefa” (In 1,43) (în limba aramaică, Chefa – Piatră, n.n.). După cum știm, în Biblie, schimbarea numelui înseamnă totdeauna o schimbare radicală a destinului unui om. Astfel, Avram devine Avraam – tatăl multor neamuri. Tot astfel, schimbarea lui Simon în Chefa, care se traduce Piatră sau Petru, este semnificativă prin simbolismul numelui nou, Petru, căci pe Petru, ca pe o piatră, Isus avea să-și clădească, mai târziu, Biserica: Isus, drept răspuns la mărturisirea de credință în divinitatea Sa, mărturisire făcută de Petru în numele tuturor apostolilor, îi promite prerogativa de cap și temelie a Bisericii Sale, zicându-i: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu o vor birui. Și ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt 16,18-19).

Mai târziu, după Învierea Sa, când li se arată apostolilor pe malul Tiberiadei, dimineața, după ce aceștia se străduiseră o noapte întreagă și nu prinseseră nimic, Isus le poruncește să arunce mreaja la dreapta corabiei. Astfel, ei, împotriva oricăror așteptări, prind o mulțime mare de pești, încât li se rupea mreaja, minune prin care apostolii Îl recunosc pe Isus. După ce prânzesc împreună, Isus îi conferă lui Petru puterea de păstor suprem al Bisericii, putere pe care i-o promisese în Cezareea lui Filip. Acum, drept răspuns la întreita mărturisire de iubire, Isus îi zice: „Paște mielușeii Mei”, apoi „Paște oile Mele”, și iarăși „Paște oile Mele” (In 21,15-18). „Simone, Simone, iată, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credința ta. Iar tu, când vei fi revenit, întărește-i pe frații tăi” (Lc 22,31). Fidel acestei cutremurătoare misiuni, Petru a condus cu zel turma lui Isus, la început în Palestina, apoi în inima păgânismului, la Roma, până la martirajul său. Aici, nu departe de locul unde odinioară stăpâneau imperatorii romani, guvernează azi, cu puterea cuvântului lui Hristos, Papa, Petru de astăzi, al cărui glas este ascultat pe toate meridianele Pământului. Iar acest glas a străbătut nu numai un secol, ci două milenii, deși a avut de înfruntat, din afară, nenumărate prigoane, iar din interior, schisme și erezii. Acest locțiitor al lui Hristos, Petru de azi, cârmuiește și va cârmui corabia Bisericii, în ciuda primejdiilor ce o amenință, spre limanul mântuirii, nu prin puterea lui, ci prin puterea invincibilă a lui Hristos care, în virtutea făgăduinței date, îl asistă până la sfârșitul veacurilor: „Iată, Eu sunt cu voi până la capătul lumii” (Mt 28,20).

Ion Agârbiceanu (Pe urmele Domnului)

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *