La Paris, Hristos și apostolii au fost reprezentați de travestiți. Unul dintre momentele principale ale Olimpiadei a fost parodia LGBT referitoare la celebra pictură a lui Leonardo da Vinci, „Cina cea de taină”, ultima cină a lui Isus Hristos înainte de patimi și crucificare. Atunci când ții cu orce preț să epatezi, să șochezi, să declanșezi polemici, controverse, furii – adică să faci bani, bani și iar bani – ataci zona emoțiilor, a sacralității, a ceea ce are omul mai sfânt.
Cultura franceză a pretins întodeauna o anume hegemonie. Dacă la Campionatul European de Fotbal, aproape intrat în uitare, Franța și toate vedetele ei, care sperau la un adevărat festin după finală, a părăsit șifonată Germania, ceremonia deschiderii Olimpiadei a fost socotită de organizatori drept prilejul de neprecupețit de a demonstra lumii cine este totuși „primus inter pares”, cap de afiș european, în spectacol, grandoare, lux și modernitate.
Desigur, parodierea sau devierea de la adevăratul sens al „Cinei cea de taină”, prin aducerea în prim plan a unor personaje ce reprezintă minoritatea LGBT, a fost o defulare a trufiilor unei Franțe care în ultimii ani s-a remarcat printr-o devastatoare suită de politici sociale, politici care au îndepărtat-o de tot mai mult măreția vremurilor de odinioară. Între grandoarea ceremoniei și ceea ce s-a dorit a fi un „remember” modern al celebrei opere renascentiste, „un mesaj al diversității și umanității” (cum au pretins organizatorii) a intervenit grotescul. Nu știm dacă Thomas Jolly, regizorul care a pus cap la cap segementele spectacolului, de altfel monumental, chiar faraonic în ansamblul său, a fost inspirat de o „Thalie” autentică sau agonică, dar penibilul adus în lumea metaforelor a spulberat orice inchipuire. Nu poți lustrui „mândria” gay în fața neamurilor înlocuind autenticul cu o proteză „artistică” jenantă, burlescă, un buf caraghios și ridicol, dislocând astfel spiritul sacru al unei opere emblematice pentru creștinătate.
Evident, în urma reacțiilor, Comitetul Olimpic de la Paris a transmis că aceasta a fost „o interpretare a lui Dionysos”, zeul grec al vinului, al fertilității și al festivităților, „care ne face conștienți de absurditatea violenței între oameni”. Doar că „bietul Dionysos” a lui Thomas Jolly și-a „convertit” modernismul în propria-i „caricatură” scenică, înlocuindu-L pe Hristos (expresia autentică a diversității) cu o Barbara Butch, corpolentă și aureolată strident, o „entitate” ce prin împăunarea-i excesivă, avea conexiune mai degrabă cu efemerul, dizgrațiosul și frivolitatea. Locul acestei cunoscute activiste LGBT era oriunde în altă parte dar nu într-o imagine ocupată cândva de Modelul Suprem al creștinătății, simbol al simplității și curățeniei morale. Iar „ucenicii” Barbarei, unul mai caraghios decât altul, cei care își lăsau cu voluptate și nedisimulată desfătare sufletească privirile lascive și capul spre impunătoarea „matroană”, nu aveau nimic în comun cu portretul discipolilor hristici, ei fiind niște pasageri concurenți ai emisiunii de divertisment „Drag Race France”, un show cu și despre travestiți realizat după o celebră emisiune americană, „RuPauls Drug Race”.
Scena însă trebuie abordată într-un context extins, în care președintele Macron își trăiește „supliciul” prezidențial, marcat de improvizații și plombe, într-o Franță care se hrănește tot mai mult din spasme politice și severe mișcări de stradă. O Franță, (încă) pilon de bază al zgâlțâitei structuri de rezistență unionale, dar care, pe zi ce trece, se îndepărtează de cel mai fericit timp al ei. Or, în astfel de condiții Emannuel Macron și Partidul Renaissance au realizat că, oricât ar costa distracția într-o Franță tot mai afectată la buget, spectacolul olimpic poate deveni o expresie a compensării. Spectacolul „mondo umano” trebuie să conțină, dicolo de competiția sportivă, inserții care să provoace și să atragă măreția, intersul, curiozitatea, intriga, polemica, disputa. Or, acest lucru nu a fost nimic alceva decât breșa creată pentru infiltrarea radicalismului. De altfel Marion Marechal, o deputată franceză în Parlamentul European, a scris următoarele: „Către toți creștinii din întreaga lume care urmăresc ceremonia de deschidere de la Paris și care se simt jigniți de parodierea Cinei celei de Taină, le transmit să știe că nu Franța este inițiatoarea, ci o minoritate a extremei de stânga!”
Dar oricum ar fi, atunci când omul idolatrizează ceea ce Creatorul urăște, când devine el însuși propria-i zeitate, sfidând semeni, credințe și conștiințe, nu face decât să declanșeze lupta cu invizibilul. Atunci să nu ne mai mire că ne ducem viața pe un pământ al furiilor și sub un cer pe care îl merităm.
