La fel ca viața tuturor, viața marilor sportivi ajunge la ceasul transparențelor și o regăsim prelinsă în amintire. Dar, ca amintirea să fie completă, trebuie să ne gândim că locul marilor performanțe și spectacole sportive planetare a fost și rămâne Olimpiada, acel fenomen cu origine antică, renăscut prin strădania de-o viață a lui Coubertin care, de fapt, a fost un altfel de campion…
Mă gândesc că la originea Jocurilor Olimpice a fost cândva spiritul de emulație și onoare, făcând ca edificiul educației să rezulte din acest ideal competitiv, iar îndemnul lui Hippolochsu adresat fiului său Glaucos “să fii întotdeauna cel mai bun și să te distingi înaintea celorlalți“ reflectă o parte a spiritului olimpic.
Dar acum lucrurile s-au schimbat și este din ce în ce mai clar că istoria contemporană a Jocurilor Olimpice se împletește cu marile interese și lasă în umbră povestea emoționantă a vechilor întreceri când participanții erau egali. Dacă ne gândim bine, Olimpiada este un fel de istorie ce se potrivește numai grecilor și chiar dacă lumea o invidiază, este ușor de înțeles.
Aprinzând flacăra olimpică la Atena, omul modern recunoaște continuitatea unei culturi care consideră competiția sportivă ca latură a educației și a deschiderii spre universalitate…
Personalitatea este realitatea întreagă a omului care se manifestă printr-un sistem înnăscut de preferințe și respingeri, dar și locul de întâlnire între schimbare și permanență. De multe ori, personalitatea este și creația gândirii altora, dar la marii oameni ea seamănă cu o monedă care oricum o arunci, cade mereu cu efigia în sus, niciodată cu reversul…
Mă gândesc că, la 2 septembrie 1937, a murit Pierre Fredi, baron de Coubertin , filosof, istoric, sociolog și fondator al Jocurilor Olimpice moderne. El provenea dintr-o familie veche și bogată care, pe linia paternă, se trăgea din Italia, de unde s-a mutat în veacul al XIV-lea în Franța, iar familia mamei cobora în timp până la curtea lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Tânărul baron și-a petrecut tinerețea la Paris și în castelul familiei de la Mirville, în Normandia. Era un nobil aparte ce iubea sportul și biblioteca. Nu-l atrăgeau balurile sau cazinourile, nici vânătorile în Africa sau plimbările cu iahtul pe Mediterană, dar în timpul studiilor sale la Sorbona a fost captivat de istorie și dorea să scrie o “Istorie a lumii“, proiect pe care l-a finalizat în patru volume, publicate în 1919.
Prima decizie importantă a luat-o la împlinirea majoratului, când trebuia, conform tradiției, să opteze pentru una dintre cele trei profesiuni ce corespundeau rangului său social: slujba bisericii, cariera militară sau diplomația. Nu dorea să fie preot, fiindcă avea un comportament liberal, detesta războiul, iar diplomația i se părea o trândăvie inutilă. Atunci, în timpul celei de-a treia Republici, s-a decis să-și urmeze propriile înclinații…
În anul 1883, Coubertin a început o călătorie de studii în Anglia, fiind interesat de sport ca mijloc de educație. S-a îndreptat direct spre Școala publică din Rugby (Warwickshire) pe care o considera “Mecca pedagogiei sportive“, iar de acolo și-a îndreptat pașii spre Eton, Farrow, Oxford, Cambridge…
Acolo a fost impresionat de tinerii care studiau în amfiteatre și apoi își completau educația pe terenul de sport unde se învăța arta “fair play-ului“. Tot acolo s-a întâlnit cu W.P.Brookes, care fondase “Asociația olimpică națională“, iar apoi, entuziasmat de educația sportivă a tinerilor, prezintă în 1881 la Atena propunerea reluării Jocurilor Olimpice. Dar urmează ani de eșecuri și lipsă de înțelegere, mai ales în Franța. Realizează că interesul pentru sport în slujba educației poate fi trezit numai printr-o acțiune măreață. Atunci, în 1888, se hotărăște: va reînființa Jocurile Olimpice! De ce tocmai acestea? Fiindcă erau cele mai vechi și mai renumite jocuri sportive din istorie despre care se știa cel mai mult printre oameni, erau o creație a vechilor greci și porneau, așadar, de la temelia culturii și civilizației europene.
Coubertin dispunea de abordarea pentru cauză, de spirit organizatoric, de simț tactic, de dârzenie și relații. După decizia din 1888 de a relua Jocurile Olimpice, inițiază o campanie particulară pe care, în 1892, o transformă într-o campanie publică. În 1894 organizează un congres internațional pentru a-și impune ideile, iar la 6 aprilie 1896 se reluau Jocurile Olimpice. Ritmul a fost incredibil pentru epoca poștalioanelor, când telegraful era o noutate!
Congresul a fost pregătit cu multă subtilitate. Coubertin a întocmit o listă a membrilor de onoare printre care se afla un rege belgian, trei prinți moștenitori (un Bourbon, din cauza căruia președintele Franței a refuzat să fie membru de onoare, al Suediei și Norvegiei și al Greciei), un mare duce rus și unul francez, trei conți, trei lorzi, cinci baroni, etc., miniștri, ambasadori, academicieni, generali și milionari americani. Apoi, cu acordul acestora, a cutreierat prin Europa și America pentru a obține sprijinul universităților și al organizațiilor sportive.
Așa se face că sâmbătă, 16 iunie 1894, la Sorbona, Congresul internațional pentru reluarea Jocurilor Olimpice reunește delegații din 12 țări, care în ultima ședință (23 iunie) votează în unanimitate reluarea Olimpiadei la Atena, în 1896.
Apoi, a sosit și clipa când, pe stadionul nou construit, de un alb strălucitor, la Atena, regele George a rostit solemn: “Declar deschise Jocurile primei Olimpiade a epocii moderne! “. Au urmat salve de tun și o mie de porumbei și-au scuturat aripile deasupra stadionului. Un cor de bărbați a intonat o cantată a compozitorului grec Samaros, apoi au început întrecerile și o nouă pagină în istorie…
Dar, până atunci, marile probleme au apărut când mai erau doar 15 luni până la deschidere. Nu exista stadion. Prințul Constantin i-a scris celui mai bogat grec din lume: Iorgos Averof. Acesta a promis că va ridica stadionul din marmură de Pentelic, cu banii săi, pentru a nu fi mai prejos decât Herodes Atticus. Apoi, s-a apelat la arhitectul Metaxa care a construit stadionul în numai 14 luni, cheltuind 920.000 de drahme de aur. O parte din bani au provenit de la călugării de la Muntele Sfânt Athos, care au renunțat la economiile lor în favoarea Comitetului Olimpic.
Deși pregătirile pentru Olimpiadă erau în toi, au existat o serie de disensiuni în cadrul Comitetului Internațional Olimpic. Austria era nemulțumită de reprezentare, contele Csáky dorea ca prima ediție a Jocurilor Olimpice să se desfășoare la Budapesta, cu ocazia festivităților prilejuite de aniversarea “Mileniului Ungariei“, iar guvernul Franței amenința cu retragerea sprijinului…
Coubertin a condus timp de treizeci de ani Jocurile Olimpice, iar când a fost convins că acestea vor continua și fără efortul său, a renunțat la funcția de președinte al Comitetului Internațional Olimpic, spunând, în 1925, la Congresul Olimpic de la Praga: “După părerea mea, viitorul civilizației nu depinde de criterii politice sau economice, ci de direcția spre care se va îndrepta educația“…
Cu toate acestea, Jocurile au reprezentat un succes care a depășit cele mai optimiste speranțe ale lui Coubertin, iar entuziasmul general l-a făcut pe regele Greciei, ca la sfârșitul banchetului de adio, să ceară ca Atena să rămână pentru totdeauna patria olimpiadelor, dar asta contrazicea hotărârea Congresului de la Paris…
Coubertin a fost un mare vizionar, dar nu toate ideile sale olimpice s-au adeverit. El susținea, conform tradiției antice că femeile nu vor putea participa la Jocurile Olimpice. N-a fost așa! El susținea că drumul spre Olimpiadă este al amatorilor iar performanța la aceste întreceri nu poate fi răsplătită cu bani. N-a fost așa! Tot el susținea că nu trebuiesc organizate Jocuri Olimpice de iarnă. N-a fost așa!
Coubertin a fost un învingător fără învinși, un cuceritor fără pradă, făcând parte dintre acei oameni care se adapă din eternitate pentru a îmbogăți timpul. Ideea sa a semănat mereu cu o diademă ale cărei diamante scânteiază de lacrimile celui care o poartă și al cărei aur lucește în focul ce trebuie
să-l consume.
Coubertin a avut acea putere a omului care, prin perseverența și faptele sale, a dat semenilor săi noi legi și reguli. El a reușit fiindcă a fost un om care n-a cunoscut decât limita oboselii aripilor sale…
Poate că aceasta este adevărata frumusețe a efortului olimpic. Fie ca efortul sportivilor noștri să ne aducă cât mai multe medalii…
Prof.dr.ing. RADU MUNTEANU
