În plan sufletesc fricile omului au un spectru larg și de intensități diferite. Frica lui majoră se referă la moarte. Într-un anumit registru, ea ține de normalitate și de condiția pasageră a fiecăruia pe pământ. Are un caracter obștesc și exprimă vulnerabilitatea naturii umane, ajunsă așa în urma păcatului originar. Conform Sfântului Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Thalasie, 55), e un afect, un simptom al părții pătimitoare a sufletului, care în sine nu are ceva păcătos, dar poate aluneca spre păcat.
Psalmistul exprimă acest simțământ: „Inima mea s-a tulburat întru mine și frica morții a căzut peste mine” (Ps 54, 4). Mântuitorul Însuși, în Ghetsimani, a gustat această experiență, ca dovadă a deplinei asumări a naturii umane, fără însă a cădea sub povara ei. Sf. Ioan Scărarul delimitează între două tipuri de frică în fața morții: „Frica de moarte este o însușire a firii, intrată în ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite. Hristos are frică de moarte, dar nu tremură” (Scara VI, 3-4). Dimpotrivă, aducerea aminte de moarte, o practică ascetică curentă în spiritualitatea monahală, prin puterea ei de propulsie, duce la dezlipirea de lume. Monahul, deja mort lumii, nu de moarte îi este frică. „Moartea de o va avea omul în minte, nemurire este… Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului” (Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală…, 49). Mai mult, „în tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (Sir 7, 38). Creștinul îmbunătățit, ancorat în credință și neîmpovărat de conștiință, nu se teme de moarte. Se teme, eventual, de judecata lui Dumnezeu. Oricum, Mântuitorul S-a întrupat și ca să-i elibereze pe cei pe care „frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evr 2, 15).
Credința și fobiile omului
Omul însă nu se teme numai de moarte, ci și de nenumărate alte lucruri. Un afect este și frica în general, ca și foamea sau somnul ș.a. Se manifestă sub forma unei emoții puternice ce apare în situații de natură să amenințe integritatea individului, un sentiment legitim, sănătos și cât se poate de uman. Se aseamănă durerii și funcționează ca un avertisment, în lipsa căruia viața omului ar fi pusă în pericol. Nu există om căruia să nu-i fie frică. Se consideră că orice frică are la bază, finalmente, frica de moarte. Scriptura ne oferă multe exemple de acest fel: „inima ei era apăsată de frică” (Est 5, 1), „duhul meu rătăcește, frica dă năvală peste mine” (Is 21, 4), „iar oamenii vor muri de frică și de așteptarea ce au să vină peste lume” (Lc 21, 26). Oamenii se tem de noapte (Ps 90, 5), de stăpânire (Rom 13, 3), apostolii se temeau de iudei ș.a.m.d. Până și animalele se tem (Fac 9, 2). Lipsa fricii ține de patologie. Dar de patologie ține și prezența unei alte frici în viața omului: frica de tip nevrotic sau obsesiv. Ea este doar imaginară și nu avertizează asupra a nimic, însă e trăită la o intensitate mare, în diferite trepte – temere, spaimă, groază –, luând forma fobiilor, a stresului sau chiar a atacurilor de panică. Adeseori fenomenul se petrece invers – stresul migrează în fobii, compulsii și atacuri de panică. Frica patologică e mai chinuitoare decât însăși presupusa primejdie, paralizând conștiința și voința. Dacă sursa temerii e nedefinită sau are un caracter general, ea se numește anxietate. Există nenumărate fobii sau frici cu caracter specific, cum ar fi: nosofobia (ipohondria), agorafobia, claustrofobia, sociofobia etc. Toate țin de sfera minții, a psihicului, și sunt socotite tulburări sau boli – realități care provoacă foarte multă suferință astăzi. Pot fi cauzate de traume dar vin și pe fondul unei lipse de informații, din cauza căreia omul își creează scenarii grave. Unii își induc, inconștient, frici prin prin plonjarea în virtual sau vizionarea unor filme horror, alții cad pradă superstițiilor, iar alții chiar cultivă senzațiile tari, prin sporturile extreme de pildă, fiind dependenți de adrenalină. Când omul intră în panică, se creează reacții fiziologice la nivelul corpului, prin mecanismele de eliberare hormonală, ca urmare a dezechilibrelor de la nivelul sistemului neurovegetativ, sufletul e apăsat, iar viața devine un chin de iad. Neîndoielnic în tot acest tablou se simte și prezența diavolului. Fricile obsesive persistente sunt urmarea atacului diavolesc, e de părere psihiatrul rus Dmitri Avdeev (Psihiatria ortodoxă în întrebări și răspunsuri, Sophia, 2011, p. 155). Focalizarea pe propriul sine și mândria sunt sursa multor frici, iar sociofobia sau teama de public sunt rodul slavei deșarte, în toate aceste situații omul căzând sub o anumită influență a puterilor răului. Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, „sufletul mândru este robul fricii lașe, pentru că se bizuie pe sine și se teme de zgomotele lucrurilor și de umbre” (Scara, XX, 3). De aceea, frica e și un păcat. Dacă frica de Dumnezeu se naște din credință (Sf. Isaac Sirul), frica de acest fel e „fiica necredinței” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, XX, 1).
Rolul credinței
Cu acest fel de frică trebuie luptat cu mult curaj, cerând vindecare de la Dumnezeu. Lupta însă nu e ușoară. Credința joacă aici un rol major. „Cel ce a biruit frica lașă e vădit că și-a predat viața și sufletul lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, XX, 10). Încrederea în Dumnezeu e antidotul fricii, ceea ce subliniază și psalmistul: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps 26, 1-2). Într-o împrejurare de natură să le pună viața în pericol, apostolii au strigat către Domnul: „mântuiește-ne, că pierim”, Acesta apostrofându-i: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?” (Mc 4, 40). Pe tărâmul duhului, al credinței și rugăciunii, fricile se retrag. Psihoterapia – căci și de ea e nevoie uneori – trebuie să trimită la acest tărâm. În sfera rugăciunii vii, particulare sau liturgice (se înțelege aici și spovedania și împărtășania), omul își redobândește încet pacea. Ne stau mărturie sfinții, care nu se temeau de nimic, chiar de „s-ar fi rânduit oștire împotriva lor” (cf. Ps 26, 5), având certitudinea, dată de credință, că Dumnezeu este dragoste, și că ne apără și ferește de tot răul. Frica nu trebuie ocolită ci înfruntată, iar omul trebuie să lucreze în mod duhovnicesc asupra lui. Din acest punct de vedere, frica poate fi și o binecuvântare, afirmă Cuviosul Paisie Aghioritul (Patimi și virtuți, Evanghelismos, 2007, p. 283), omul fiind nevoit astfel să scape întotdeauna la Dumnezeu prin rugăciune.
Nu trebuie scăpat din vedere faptul că prin intermediul fricii se poate conduce lumea astăzi. Teroarea, represiunile, războaiele, atacurile teroriste, infracționalitatea, diversele amenințări, pericolul epidemiilor conduc la un sentiment generalizat de frică, iar omul în felul acesta cade ușor pradă manipulărilor. În fața presiunii istoriei, Biserica ne scapă de neliniște pentru că ne oferă mereu ca soluție credința.
Articolul Frica de moarte apare prima dată în ziarulfaclia.ro.