May 21, 2024

Zilele trecute, prim-ministrul Marcel Ciolacu, atins de indignare și pătruns electoral de grija diriguirii judicioase a bugetului costeliv și palid, a ajuns la concluzia că „tusea și junghiul” nu mai pot fi acoperite cu certificate medicale plătite de stat.

Nu este moral din partea salariatului beteag să emită astfel de pretenții, nu este etic din partea medicului de familie să recomande zile de ședere acasă doar pentru că trebuie să-ți administrezi sirop de tuse și să-ți ungi cu alifii mușchii duruți, așa cum nu este nici fair-play și nici rentabil pentru stat să facă astfel de „favoruri” financiare. După experiența prim-ministrului, din tușit și un junghi în spate, cel lovit de neputință nu-și dă duhul, iar bugetul nu sucombă.

Poate are dreptate domnul Ciolacu, poate statisticile îi sunt favorabile. Niciun român nu a ajuns să se prăpădească (doar) din strănuturi, tuse, junghiuri și mici pusee de febră. Numai că atât domnia sa, ca garant al finanțelor publice, cât și domnul Marcel Boloș, cel ce încalecă și descalecă bugetul neamului, sunt orbi la hemoragia de bani care ține pacientul-stat în agonie.

Suntem un popor bolnav nu doar pentru că au venit pe capul nostru pandemii și șmenari de pandemii, ci și pentru că suntem o nație sufocată de privilegiați, pensionari speciali și politicieni galactici, ale căror venituri ar fi suficiente să aline și tusea și jughiul celor nespeciali.

Nu tusea și junghiul românului de rând vlăguiesc nervul financiar al României, ci accidentele cerebrale repetate ale bugetului de stat și tratamentele inadecvate aplicate de pleiada de „doctori” ai finanțelor țării, unul mai ministru decât altul.

Și cum să ne venim în fire atâta timp cât nimeni nu își propune să trateze serios, nu paliativ, agoniile bugetare ale țării, cauzate de cancerul afacerilor cu vaccinuri, de plimbările sezoniere ale unui președinte cu profund apetit turistic, de corupția în fază de putregai a unor președinți de consilii județene, de pensiile nesimțite ale unor „egali” mai egali decât alții, de cancerul unei economii subterane care a ajuns la cote rostite de 22 la sută din buget și nerostite, la 40 la sută. Site-ul „republica.ro” ne oferă un top al pensiilor care te face să uiți de tine. De pildă, cele mai mari cinci pensii din România sunt: 95.432 lei (16.800 euro net), 71.417 lei (12.495 euro net), 68.981 lei (12.000 euro net), 64.522 lei (10.500 euro net) și 60.352 lei (10.500 euro net). Este drept că sunt pensii ale unor foști bancheri, acestea fiind calculate pe bază de contributivitate. Dar urmează în top alte cinci pensii ale unor magistrați și foști directori ale unor structuri de stat, posesori de pensii speciale: 58.191 lei, 56.875 lei, 56.489 lei, 56.447 lei și 55.191 lei. Sume la care, vorba colegei de breaslă Luminița Aldea, „te iapucă și tusea și junghiul”. 

Suntem un popor bolnav pentru că există funcții „abonate” la (bugetul de) stat pentru care retribuțiile lunare ajung și la 30.000 de lei, ocupate, desigur, de personaje fixate cu ciocanul politic. Ele trebuie „să slujească țara și poporul”, dar în primul rând linia partidului care le-a înscăunat. În politica românească nu se mai pune problema vocației, a harului. Ci eternizarea propriilor scaune. Dimensiunea vocațională este liliputană. Rămâne, la schimb, obediența. Amenințarea cu destituirea a fost și va rămâne un instrument care produce cu siguranță evlavie la comandă. 

Da, suntem un popor bolnav pentru că nu mai avem capacitatea de a produce tipuri umane remarcabile decât la nivelul excepțiilor.

Da, suntem un popor bolnav, care nici anul acesta nu va avea șanse de însănătoșire. Pentru că tratamentul ce ni se va administra nu va fi unul cu regim clinic, ci unul cu regim de campanie electorală: licori, surogate, exerciții de respirație, visare și iluminare, vitamine de întărit votul, confetii și fluturași pentru cei de la oraș. O realitate angelică și tămăduitoare, în care nimic nu te mai doare.

Poporul acesta își dorește să aibă două suflete: unul pentru mizeriile cotidiene, care i se servesc drept „tratament” la „tuse și junghi” și altul pentru idealuri. Dar viața este una și tot ce mai putem face este să ne ștergem tot mai des ceața de pe lentilele ochelarilor, refuzând să îmbătrânim și să digerăm meniuri de campanie. Trăim într-o Românie pășunistă și utopică, în care ni se spune zilnic că se întâmplă lucruri interesante, tocmai pentru că nu se întâmplă ceea ce trebuie. Dar uneori prețul liniștii cere mai multă energie decât furia de a trăi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *